Proud Cis

Cea mai neasemuită soție

Confesiunea se sfârșește repede, cu preotul oferindu-mi în schimb iertarea lui Dumnezeu împreună cu câteva rugăciuni de zi și cuvântul că se va ruga pentru sufletul meu iar în vreme ce mă ridic de pe scăunaș și pășesc agale spre ieșirea din capela regală, purtând în brațe două cărți – una menită rugăciunilor de zi iar cealaltă ticsită de psalmi – și văd lumina soarelui așternându-se, pentru prima dată după mult timp, ca o plapumă aurie, caldă, peste curtea interioară a palatului de la Westminster, tot ce pot nădăjdui în momentul acesta este că voi primi nu doar iertarea deplină a Domnului și a Fecioarei Sfinte, ci și pe cea a soțului meu.

Pătrund în galerie cu pași tot atât de mici și de amuțiți de parcă aș fi o fantomă, îndreptându-mă cuminte spre odăile ducesei de Gloucester, care, fără dar și poate, mă va dojeni pentru faptul că nu am fost de față la obișnuitele ei activități din timpul dimineții. Mă aștept să intru și să o văd conjurată de doamne, trudind în liniște totală, exact ca o femeie înțeleaptă; o văd ridicând privirea spre mine cu un aer de suzeranitate, cu tot atâta îngâmfare încât ar cuteza să îmi ceară mie, ducesei de York, socoteală. Pentru un moment simt că nu îmi pasă câtuși de puțin ce crede sau vorbește despre mine ducesa Eleanor, nici cum alege să mă trateze – cunoaștem amândouă faptul că e doar o țărăncuță, fiica unui baron neînsemnat, femeie de rând care s-a pricopsit cu un soț avut care se presupune că este și următorul în linie la tron, în vreme ce eu provin dintr-una din cele mai puternice și influente familii din regat din naștere, sunt eu însămi fiica unui conte puternic iar acum soția unui duce regal: iar toate acestea se datorează sângelui pe care ducesa de Gloucester, oricât de mult s-ar sili, nu îl poate avea.

Însă de îndată ce mă apropii tot mai mult de odăile ducesei, mi se pare că aud strigăte – întreaga galerie e cuprinsă de zarvă și harababură, de parcă palatul regal s-ar fi transformat pe dată într-un câmp de luptă. Aud sunetul pașilor și strigătele femeilor împleticite cu vorbele de ocară ale bărbaților, hârâitul mobilei din odaie și zăngănitul farfuriilor de aur de pe ea iar atunci iuțesc pasul, auzind tot mai tare strigătul lăncilor purtate de străjile ce păzesc odaia de primire a ducesei. La intrare stau câțiva bărbați în slujba ducelui de Gloucester și pentru o secundă îmi simt inima cât un purice, iar acest fior de teamă mă face să strâng puțin mai tare cărțile la piept: să fie vorba despre ducesă?

Când ajung în dreptul ușilor larg deschise mi-e dat să le văd pe doamne strigând disperate după ajutor, încercând să se adăpostească în odaia interioară, personală, a ducesei Eleanor. Farfuriile de aur zac, răsturnate, pe podeaua de piatră a odăii iar pânza țesută cu aur de pe mobilier e și ea pe jos, călcată nemilos în picioare. Tapiseriile par că zboară pe pereți datorită curentului puternic provocat de ușile larg deschise iar strigătele mă asurzesc, izbiturile puternice mă fac să cred că bărbații sar după un iepure ager, alergând încolo și încoace prin odaie, încercând să își încolțească prada. Mă uit la unul dintre bărbații în livreaua ducelui de Gloucester și sunt pregătită să îl întreb ce se întâmplă iar atunci când el întoarce spre mine o privire ucigătoare, furioasă, pe ușă, în mare goană, cu alți câțiva oșteni și străjeri pe urmele sale, apare un bărbat înalt și vânjos. Are teaca goală – cel mai probabil pierdută într-o luptă cu oștenii –, fluturându-i de talie la fiecare salt făcut, iar acum împarte pumni aprigi, furioși, încercând să scape. În fuga sa, pare că bărbatul, care și așa pare cât un munte, riscă să se încline, să cadă și să mă strivească cu masivitatea trupului său iar ca răspuns la această amenințare simt un val de teamă în coșul pieptului care aproape că îmi taie respirația și îmi înmoaie genunchii, însă sunt îndeajuns de înțeleaptă încât să mă feresc; sar ca un animal speriat, înăbușindu-mi un țipăt, mă dau îndărăt dintr-un singur salt, de parcă aș dansa, și mă lipesc cu spatele, mâinile și picioarele de zidul de piatră, tare și rece al galeriei, reacția făcându-mă să îmi scap cărțile de rugăciune odată cu rozariul, care, la rândul lor, par a fi și ele călcate în picioare de gloata de brute care îl urmează pe bărbat.