Proud Cis

Un adevărat trandafir de York

                     Orașul Westminster, Londra, vara anului 1433

În ciuda lunilor de vară ce de obicei amenință să aducă cu ele și pericolul molimei, curtea nu se mută la vreun alt castel măreț din țară, ci rămâne în continuare în capitală, care, după cum ne-am obișnuit deja, zumzăie ca și când ar fi un stup de albine ce năvălesc deasupra păpădiilor primăvara. Însă deși soarele își revarsă razele calde asupra grădinilor înflorite, unde florile de păducel împânzesc cărările dintre gardurile vii, deși părem că suntem în sfârșit liberi să ieșim să dansăm printre alcovuri și corturi scumpe ridicate în curtea interioară a palatului, să ne plimbăm încolo și încoace pe Tamisa, curtea se trezește să fie, pur și simplu, anostă. Regele e nevoit să rămână într-un palat dominat de umbre și certuri, în loc să plece într-o procesiune care i-ar mai întări reputația și i-ar mai lega relația dintre el și norod – care sincer, nu e prea bună –, sau chiar să o viziteze în ținuturile de la țară pe mama lui, regina. E nevoit să rămână și să asiste la cearta dintre unchii lui – de parcă chiar ar putea face ceva –, capturat de propria lui datorie față de regat, silit să se arate stăpânul neîndoielnic al Angliei și cere ca toată curtea să se adune în sala mare, unde se asamblează în mare grabă un consiliu între el, ducii regali și cardinal, care mai-mai că sar unul la gâtul celuilalt. Între timp, lorzii prezenți la curte se avântă și ei în discuție iar consiliul se transformă, parcă, într-un fel de feudă pentru urechea regelui – iar ținta tuturor este ducele de Bedford. Țara noastră pare să fie în criză: războaiele din Franța costă o avere mai mare decât am putea avea de oferit vreodată iar nobilii prezenți aici – toți rivali între ei – par să își conducă de unii singuri terenurile, fără să asculte de litera legii care se presupune că ar trebui să fie mâna dreaptă a regelui. Cea mai mare nemulțumire a lor este faptul că ducele de Bedford nu pare să mai servească cu eficiență țara. Parlamentul e dezamăgit de felul în care acesta a ales să se ocupe de regenția sa din Franța și de criza din Burgundia care ar putea pune în pericol însăși siguranța Angliei: neglijându-și datoria, pornind la război deschis împotriva burgunzilor și afișându-se în prag cu o soție tânără și frumoasă – dar sărmană – pentru care nu numai că ducele de Burgundia e dispus să pornească la luptă, dar chiar să renunțe la alianța atât de importantă dintre țările noastre. Anglia plătește acum un preț piperat pentru dorința impulsivă a ducelui – mă uit la ea și nu mă pot abține să nu mă gândesc la faptul că ducele, obosit și îndoliat, pur și simplu și-a căutat alinarea în brațele unei astfel de femei din simplă nebunie.

Fără să fie intimidat, el se ridică în picioare, părând că domină pe toată lumea din sală și vorbește cu fiecare lord în parte, unul după altul, trăgând nădejde că dacă nu pe noi, măcar pe rege îl va convinge de truda și loialitatea sa.

― Ați fost neglijent! strigă unul dintre lorzii consiliului. Ce ne vom face dacă ducele de Burgundia va abandona alianța cu regele nostru? Ce se va alege și de regenția ta, domnule?! Ce vei alege să ne spui atunci când bunii noștri englezi vor trebui să plece la luptă și să își piardă viețile pentru capriciul unui duce?

― Exact același lucru pe care l-au făcut și bunii noștri subiecți din Franța, care nu doar că își oferă viețile, dar sunt de-a dreptul morți de foame! Parisul e în totalitate sărăcit și în Rouen domină răscoalele. Că veni vorba de englezi: de bună seamă că nu li se va întâmpla asta – nu și dacă veți face ce vă cer, nu-i așa? Războiul e scump și majoritatea cheltuielilor le-am oferit din propria mea pungă! Iar acum am venit să vă cer bani în plus și primul lucru pe care mi-l spuneți este că trezoreria regală e golită. De ce credeți că s-a ajuns aici?!

― Ce doriți să spuneți cu asta, milord? se zărește ducele de Gloucester să întrebe. Că ne dorim să avem o Anglie sărmană? Tu, care știai cel mai bine poziția în care ne aflăm, ai ales să ni te afișezi cu o asemenea mireasă! Ai dat cu piciorul la un duce pentru fiica unui conte, fie el și de St. Pol! Mai mult decât atât, Franța era să fie distrusă odată, de Fecioară, de târfa diavolului! Domnul ne-a fost alături și ne-a scutit de asemenea nenorocire, iar dacă eretica nu a putut îngropa cârmuirea regelui nostru, Alteța, nu mă îndoiesc că familia nevestei tale o va face!