Proud Cis

Tu și eu

                              Orașul Westminster, martie 1432

La scurtă vreme după revenirea soțului meu de peste țărmurile aflate departe, peste Canal, tânărul nostru rege revine la îndatoririle sale obișnuite în ale cârmuirii, condus și sfătuit în totalitate de unchiul lui, ducele de Gloucester. Palatul freamătă din zori până în amurg iar solii apar în fiecare moment al zilei pentru a-l ține la curent cu detaliile privind tărâmurile sale îndepărtate. Iar veștile nu sunt deloc îmbucurătoare. Nu numai că încoronarea regelui Henric nu a avut efectul la care nădăjduiau toți, dar parisienii par să fi fost de-a dreptul revoltați asupra tratamentului pe care l-au primit de la cel pe care îl considerau a fi apărătorul lor. Soțul îmi vorbește în taină de faptul că regele nostru nu numai că și-a croit o reputație proastă printre norod, care și așa se silește să plătească cheltuielile războiului dirijat cu atât de multă grijă de ducele de Bedford, dar că a plecat de la Rouen fără ca măcar să scutească vreo taxă sau să ofere iertare celor aflați la judecată. Mă uit la el preț de o clipă și simt că dacă Londra l-a primit cu brațele și sufletul deschis, așteptându-i si savurându-i revenirea, francezii negreșit l-au huiduit, nădăjduind să nu se mai întoarcă vreodată.

Pentru a-l mai înveseli, ducele de Gloucester pregătește îndată o partidă de vânătoare fastuoasă. Ne aflăm pe marginea fluviului, unde am fost chemați să participăm și noi, alături de întreaga lui curte regească. Soarele începe în sfârșit să străpungă pătură de ceață, care reușește să încălzească pământul înghețat și ale cărui raze calde i le primesc recunoscătoare pe obrazul înmărmurit de frig. Bărbații nobili din suita regală se plimbă încolo și încoace de-a lungul potecii, cerându-și caii, iar grăjdarii îi scot iute din boxe, hrăniți, frumoși și periați cum sunt, și îi oferă în grija stăpânului lor. Lumea geme de bucurie iar bărbații sunt plini de nădejde că vor putea captura un mistreț sau câțiva fazani. Majoritatea celor care merg pe jos sunt înarmați până în dinți, cărând sulițe, pumnale sau topoare iar nobilii ies călare, toți înveșmântați în straie de vânătoare, aproape toae de culoarea verzui-cenușiu.

― Unchiul tău, cardinalul Beaufort, a oficiat ceremonia de încoronare, nu episcopul din Notre Dame, așa cum era rânduit și chiar l-a silit pe milord, ducele de Bedford, să demisioneze din regență câtă vreme regele se afla acolo, îmi spune ducele de York, câtă vreme șoimarul îi prezintă pasărea de pradă.

Cu un gest delicat o așează pe pumnul ducelui, unde rămâne cu un aer maiestuos, cu pieptul ca blana de zibelină, scos înainte, și cu aripile dansând pe lângă trup, pătate pe ici, pe colo, ca și când ar fi croite cu hermină regală. Băiatul îi învârte curelușele pe mână iar pasărea rămâne lipită de pumnul lui îmbrăcat în mănușa din piele de căprioară. Cu un deget îi mângâie partea inferioară a gâtului, dresând-o și poruncindu-i cu blândețe.

― Te pomenești că în curând va cârmui el însuși regatul, nu-i așa?

„Cred că deja o face" este ceea ce voiam să spun, însă privirea lui parcă neînsuflețită mă împiedică să scot vreun cuvânt. Îmi strâng brațele în jurul trupului pe sub mantie, înghețată de uitătura lui. În ciuda celor petrecute, pare că tot nu are încredere în mine. În puținul timp pe care l-am petrecut împreună simt că tot ce face este să mă încerce; tot ce face și gândește se leagă de iubirea și cinstea mea față de el. Încerc să mă gândesc ce va însemna pentru noi această nouă etapă și până unde vom ajunge. Mă uit la soțul meu prin ochii unei fete îndrăgostite și mă întreb dacă voi trăi întreaga mea viață lângă un bărbat pe care s-ar putea să nu îl înțeleg deloc.

Pe de altă parte, părerea unchiului meu, cardinalul, față de soțul meu, ducele, nu mi-e deloc străină. Unul dintre cei mai puternici bărbați din regat și rudă cu regele, dragostea pentru acesta îl face să se ostenească neobosit în slujba lui și să încerce să îl ferească de orice altă influență care i-ar putea pune în pericol pretenția la tron – iar una dintre ele este bărbatul cu care m-am căsătorit. Stau și mă gândesc la faptul că s-ar putea să nu aibă încredere în niciunul dintre noi, deși sunt căsătorită și avută și pășesc spre un viitor strălucit, alături de ceilalți oameni de vază din preajma noastră. Ba mai mult decât atât, cardinalul și-a recâștigat poziția la curte – deși pare să îi fie luată chiar și ultima fărâmă de putere pe care o mai avea în Anglia, episcopia de Winchester –, e declarat erou, căci loialitatea față de rege a fost mai presus decât cea față de Papă; oștirea lui sfântă a fost cea care a condus la salvarea Parisului și la capturarea Fecioarei.