Castelul Raby, județul Durham, mai 1426
Lunile trec cu încetineală de la moartea tatei. Imediat după înmormântare și zilele sorocite doliului, gospodăria își recapătă iarăși voioșia, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Lumea începe să sporovăiască tot mai mult pe zi ce trece, muzica răsună în galerie tot mai des în fiecare zi, veșmintele lor devin tot mai colorate și bonetele tot mai înalte, piesele-mască se joacă iarăși în sala mare – toată lumea se comportă ca și când, într-adevăr, nimic nu s-ar fi întâmplat. Întregul castel redevine vesel, așa cum era odinioară, așa cum era atunci când trăia tatăl meu, ca și când ar spune că împreună sau fără el e una și aceeași chestie. Însă pentru mine nu e! Nu e și nu va fi niciodată. Nu sunt precum ei. Pierderea pe care o simt nu se stinge, ci prinde putere tot mai mare pe zi ce trece. În fiecare dimineață de atunci, mă strecor din așternuturi și îngenunchez lângă pat, rugându-mă sârguincios pentru sufletul său; înainte de culcare, când doica stinge lumânările și se asigură că patul mi-e cald, îngenunchez lângă fereastră, deschid obloanele și mă rog, privind afară, spre cer, prin sticla străvezie: mă rog vreme îndelungată, mă rog la Maica Domnului să mă îndrume și să îmi ofere consolare și mai mult decât atât, mă rog pentru bunăstarea sufletului tatălui meu, care nădăjduiesc că mă păzește chiar acum de la porțile Raiului.
Dimineața, guvernanta mea vine împreună cu doamnele mele și din cufărul mare, adus de feciorul cu lemnele, răsare o rochie verde, garnisită cu dantelă, cu mâneci și talie zveltă, o cingătoare din piele fină, purtând imprimat pe ea parfumul de trandafiri. Fac semn din mâini să o pună la loc: nu o să îmbrac așa ceva. Nu acum. Nu o să mă prefac – așa cum o fac ele – că moartea tatei a avut într-atât de puțină însemnătate încât să o pot trece atât de ușor cu vederea. N-o să mă comport ca și când neamul Neville ar putea fi condus de oricine, pur și simplu. Refuz să mă aplec asupra vanității de care femeile acestea dau dovadă, să mă transform numai într-o floare frumoasă, care zâmbește prostește la picnituri. În schimb, îmbrac cea mai întunecată rochie pe care o am, cea de doliu, și mă plimb cu ea prin galerie și holurile întortocheate ale palatului. Astfel, oricine m-ar putea vedea trecând ar lua aminte la cine a fost cândva stăpânul lor și poate că se vor sili să își facă o cruce în amintirea sa. E vară, e vremea plăcerilor fără de griji, e cea mai frumoasă perioadă din an iar eu aleg să mi-o petrec ca o fantomă. Mă înfățișez ca o statuie de gheață, cu chipul neînsuflețit al unui mort. Odată cu trecerea zilelor, descopăr tot mai mult cât de singură mă simt. În preajma mamei mele, pe buze port un zâmbet tot atât de cald ca și vremea de afară, însă nu pot vorbi cu ea despre pierderea tatei. E mult prea ocupată cu întreținerea gospodăriei în locul răposatului ei soț. Fosta mea doică, Margareta, a plecat, așa cum am convenit, imediat după logodna mea. Nu am cu cine să discut despre tristețea mea. Noile mele doamne nu par să mă bage în seamă, așa că nu îndrăznesc să le spun un cuvânt. Îmi dau seama pe dată că am rămas de una singură și că sunt nevoită să îmi înghit amărăciunea cu dârzenie. În timpul lecților de franceză, profit uneori de neatenția guvernantei, îmi ridic chipul de la slove și privesc spre fereastră. De aici pot vedea curtea înverzită, cu iarba foșnind plăcut pe ritmul adierii calde, cu primulele deschizându-și petalele recunoscătoare dinaintea soarelui și cu copacii ale căror frunze se zbat molcom în boarea leneșă de după-amiază. La un moment dat, în trecere îl văd pe Richard, ducele de York, cu armura pe trup, cu coiful la subraț și cu sabia în mână, mergând alene împreună cu frații mei la lecțiile de arte marțiale. De aici pare chiar mai mic decât e de obicei. Arată ca o papușă de metal, strălucind intens în lumina aurie a soarelui. Ca și când ar fi știut deja că mă uit spre el, se întoarce pe călcâie și privește direct spre fereastra odăii mele de studiu iar cu un gest neașteptat, însă curtenitor, îmi face cu mâna. Nu îi pot distinge foarte bine expresia, însă cred că zâmbește. Îi întorc gestul. Îi ofer un salut cu mâna, zâmbind la rândul meu, simțindu-mi obrajii împurpurându-se. E prima oară când mă simt bine în compania altui bărbat înafara tatălui meu - și observ că îmi place.
CITEȘTI
Proud Cis
Historical Fiction- Tata avea obiceiul să îmi spună că arăt ca o floare, a ales trandafirul în mod special pentru că erau florile lui preferate - Trandafirul de la Raby, a rostit el într-o zi. El zâmbește, țintuindu-mă în continuare cu privirea. Sunt obișnuită de mic...