Proud Cis

O Beaufort

                           Fotheringhay, Anglia, vara anului 1438

Ne petrecem aproape toate lunile dogorite de vară în apropierea căminului nostru de la Fotheringhay, călătorind de sus până jos prin sat, întâmpinând și petrecând cu comunii, meșteșugarii și târgoveții satului, făcând procesiuni scurte până la biserica noastră colegială și inspectându-ne pământurile. Richard se îngrijește de comerț și de onestitatea pieței și siguranța drumurilor, trimite scrisori tuturor sergenților și cavalerilor aflați în slujba noastră și celor care se îngrijesc de pământurile noastre împrăștiate peste tot prin țară iar apoi se asigură că îi scrie regulat regelui și ducelui de Gloucester, de la care află că întreaga curte s-a retras la una dintre reședințele de la țară datorită ciumei și că porțile orașului rămân ferm închise până la venirea iernii, cand dă înghețul. Îl aud pe Richard oftând de deznădejde la aflarea veștilor – însă nu știu dacă de grija regelui sau a faptului că nu poate călători – însă eu una nu mă pot plânge, căci trăiesc cel mai frumos vis: mă aflu departe de periculoasa și ambițioasa capitală, departe de vreun gând care ar putea să îmi provoace vreun rău, bucurându-mă de o ședere tihnită, acasă, alături de soțul meu, exact ca doi oameni de la țară.

În ciuda tihnelii pe care o simt fiind din nou în propria-mi gospodărie, castelul e la fel de cuprins de zarvă precum Palatul Westminster – coridoarele sunt mereu populate cu servitori ce fug de la un capăt la altul, pătrunzând câte doi în fiecare odaie locuită, bucătarii lucrează de zor pentru cină, slujnicele vin cu veșminte proaspăt spălate și parfumate din odaia cu albituri, lăptăresele se întorc iarăși de pe câmp, mirosind a iarbă proaspătă, sudoare și vaci, cavalerii și scutierii soțului meu își văd de antrenament în fiecare după-amiază în vreme ce străjile patrulează de-a lungul castelului, asigurându-se că căminul nostru e la fel de lipsit de primejdii și de liniștit de parcă nici măcar nu ar exista; eu și Richard suntem lorzii din Fotheringhay și suntem la fel de ocupați de parcă am fi regii comitatului; cobor treptele de la odaia mea personală, unde mi-am lăsat lucrul de mână și cămășile pe care eu și doamnele mele le tivim pentru sărmani și mă pomenesc dinaintea intrării ce dă spre curtea interioară a castelului, inspectând cu un ochi calculat pregătirile pentru partida de vânătoare poruncită de soțul meu. Scutierii aflați în slujba noastră se adună cu toții laolaltă, cărând în brațe echipamentele necesare, rândașii scot caii neplimbați de mai bine de patru zile din grajd și îl zăresc pe unul dintre tinerii băieți încercând să calmeze unul dintre cei mai nărăvași iar animalul aproape că tropăie pe loc de plictiseală, tot atât de tare și de vioi de parcă ar putea-o rupe la fugă în orice moment. Șoimarii ies de sub bolta întunecată din celălalt capăt al curții grajdurilor, ținând în mâini cuști de lemn ce adăpostesc păsări sălbatice de pradă; de la bucătărie ies câțiva bărbați, purtând câțiva săculeți în care socotesc că se află carne și șobolani – hrana păsărilor de pradă – spre căruțele deja umplute cu merinde, bere aromată și vin. Veșmintele tuturor poartă culoarea ierbii și copacilor și îmi oferă senzația că dinaintea ochilor aș avea niște ierburi cu picioare drept rădăcini, străbătând cu iuțeală curtea ca și când ar dansa pe ritmul vântului de dimineață.

― Ai de gând să rămâi toată ziua la intrare și să visezi? îl aud pe Richard strigând spre mine în vreme ce poruncește rândașului să i se aducă calul. Dacă nu te grăbești, vei rămâne în urmă.

În ciuda faptului că rândașul se zorește să îmi aducă iapa deja înșeuată și pregătită să o încalec iar doamnele mele aproape că scot un chiuit de entuziasm la vederea alaiului și gândului că vor ieși, în sfârșit, călare, nu îndrăznesc să mă mișc.

― Cred că cel mai socotit ar fi să rămân aici, răspund cu sfială, în vreme ce încerc să fac față arșiței care aproape că îmi arde obrazul. Ca să mă îngrijesc de gospodărie.