Proud Cis

Soarele în ascensiune

Castelul Fotherighay, Northapmtonshire, sfârșitul lunii ianuarie 1439

Odaia este învăluită în tensiune și căldură, făcându-mi un strop de sudoare rece să mi se prelingă pe șira spinării în vreme ce câteva broboane de apă mi se agață de tâmplele albe. Ochii mei se plimbă prin liniștea oarbă în speranța că voi găsi ceva cu care să îmi distrag atenția, lăsându-mi întreg trupul să se înduiască după forma pernelor cu ciucuri de sub mine – mă silesc să privesc oriunde, numai în față nu. Dau nas în nas cu baldachinul sculptat și căptușit al patului meu, numărând de atâtea ori literele și emblemele Casei mele cioplite în lemn încât ajung să mă împleticesc și să mă pierd prin multitudinea de cifre și litere adunate laolaltă în capul meu; scot un șovăit scurt și îmi întorc privirea înspre perete, cutreierând cu ochii și savurând din plin afecțiunea cu care femeile de pe tapiseria mea caldă, ce atârnă în rama sprijinită de zid, mi-o arată. Însă cu cât privesc mai mult înspre ea, spre privirea brodată a doamnelor înconjurate de verdeață, având ca animal de companie un unicorn fermecat, cu atât mai mult încep să mă sfiiesc ca o copilandră, rușinată de ipostaza în care mă aflu – însăși tapiseria odăii mele de culcare pare să fie martoră la una dintre cele mai extraordinare momente din viața mea. La drept vorbind, nu găsesc nimic solemn în asta, ci mai degrabă îmi provoacă teamă și îngrijorare. Dacă nu este deloc ceea ce am nădăjduit? Dacă ne-am înșelat?

Îmi mut privirea înspre doamnele mele, care formează două rânduri în jurul patului ca să privească cu ochii mari, fascinați, însă îmi pot da seama de aerul compătimitor pe care și-l iau iar atunci ajung iarăși să mă mulțumesc cu sculpturile de pe baldachin – nu am să le las să mă deprime. Acum trebuie să fiu mai plină de nădejde ca oricând, nu mă pot lăsa demoralizată de câteva perechi de ochi descumpăniți. Lumina palidă a soarelui pătrunde prin sticla străvezie a ferestrele mele înalte și îmi atinge obrazul, ca și când și-ar dori să îmi aducă mângâiere. Mă întorc cu ochii direct spre lumină, ca și când mi-aș dori să înfrunt însuși Soarele și cu toate că trebuie să îmi pun mâna streașină la ochi pentru a putea zări discul aurit ce scaldă norii grei precum lâna de pe cer, realizez cu tot mai multă înțelepciune că nu mângâiere este ceea ce îmi doresc, ci o izbândă. Nu alinare este ceea ce am nevoie, ci o bucurie. Nu am nevoie de compătimire nici măcar de la însuși Soarele, am nevoie ca el să mă binecuvânteze. Acest gând atât de semeț mă ajută iar eu mă îndârjesc să îndur mișcarea străină dintre picioarele mele care își face loc prin zona mea intimă; simt câteva degete care bat în pereții de carne din interiorul meu iar atunci când îmi atinge adâncimea pântecului, îmi scapă un geamăt ascuțit de durere, făcând-o pe moașă să își înalțe capul spre mine, cu sprâncenele arcuite. Simt o ușurare atât de mare atunci când degetele ei se strecoară înapoi afară iar senzația este atât de revigorantă încât îmi simt zona intimă umezindu-se deodată.

― Am terminat și cu asta, doamnă, îmi spune ea ițindu-se de după materialul strălucitor, dar șifonat al rochiei mele. Vă puteți ridica acum.

Nu asta este ceea ce voiam să aud, îmi spun în gândurile mele, atunci când mă ridic în capul oaselor, simțind o ușoară iritare în moalele capului datorită agrafelor ce îmi țin părul la un loc. De bună seamă că simt împunsătura dezamăgirii în pântec, însă nu las pe nimeni să vadă asta. Apuc grațios tivul rochiei și mi-o arunc peste genunchi, netezindu-i cutele obraznice cu mâna. Nu mă voi lăsa intimidată de asta, îmi spun. Dacă nu e să fie, atunci nu putem face nimic mai mult decât să mai încercăm, cu speranța că Dumnezeu ne va oferi o a doua șansă. În același timp, nu sunt îndeajuns de naivă încât să mă afund într-un iaz al nefericirii – la urma urmei, moașa nu a scos încă nici un cuvânt, nu-i așa?