Proud Cis

Iartă-mă, părinte, căci am păcătuit

   Castelul Fotheringhay, Anglia, sfârșitul lunii decembrie 1436

Pentru mine, sărbătoarea Crăciunului pare un mormânt larg deschis. Nu vreau să aud nici râsete, nici muzică, refuz să ascult vreo șoaptă despre panglici, rochii de brocart sau coronițe, deși pe tot parcursul sărbătorii rămân închisă în odaia întunecată de retragere ca și când aș fi un prizonier neprețuit. Sunt ferită de ochii lumii și totuși nu suport să știu că oamenii din gospodăria mea saltă și cântă colinde în vreme ce eu pare că îmi trăiesc cele mai mizere clipe. Trimit poruncă să se țină o sărbătoare modestă, exact ca la casa unui sărman, să se ofere ofrande și rugăciuni la capelă pentru sufletul micului meu prinț iar slujitorii de la Fotheringhay par să jelească odată cu mine, căci se fac neauziți. Cele douăsprezece zile ale Crăciunului îmi par crunte; când mă ridic și privesc spre fereastră, văd micul sat de lângă castel cuprins de sărbătoare iar senzația pe care o simt în coșul pieptului e atât de dureroasă încât îmi provoacă hohote de plâns. Mă plimb încolo și încoace prin odăi ca o păpușă, cu pași mărunți și țepeni, de parcă mi-ar fi înțepenit picioarele în podea, trăgând nădejde că totul se va termina, că iarna se va sfârși curând iar primăvara va sosi neîntârziat, vremea în care Richard va reveni înapoi la mine. Mi-e dor de soțul meu și trag nădejde că e în putere și victorios, deși nu pot să nu mă gândesc la durerea și furia cu care se va anăpusti asupra mea. Cu fiecare clipă care trece, cu fiecare zi pe care sunt nevoită să o înfrunt, îmi simt sufletul tot mai nefericit, sunt cuprinsă de o rușine nemăsurată, insuportabilă – mi-e rușine pentru că nu am putut zămisli un copil în cei șapte ani ai noștri de căsnicie, mi-e rușine că nu mi-am putut naște băiatul, că nu îl pot vedea crescând băiețandru și devenind bărbat, sunt rușinată de faptul că nu am odrăslit un prunc îndeajuns de puternic încât să rămână în viață, mi-e rușine de neputința trupului meu de femeie, de pântecul și de goliciunea dinăuntrul lui, de sângele meu și sămânța din care a fost format, mi-e rușine că nu pot îndeplini ambiția bunului meu soț, mi-e rușine de faptul că nu pot avea copii sănătoși precum băieții prețioși ai cumnatei mele Alice – care pleacă din odaia mea pentru a serba căsătoria micului ei Richard, nepotul meu, cu fiica contelui de Warwick, Anne Beauchamp –, sau ca ai surorii mele, Anne. Mi-e rușine de faptul că tot ce am putut oferi a fost un băiețel micuț și plăpând, cu pielea transparentă precum sticla și cu ochișorii precum boabele de fasole – iar el pare să se fi prăpădit chiar înainte să poată trăi.

Mama tocmește o înmormântare restrânsă și deși nu sunt acolo să văd, pot simți în propria-mi carne răceala trupușorului așezat în coșciug; simt cum rămân fără aer, ca și când peste mine s-ar revărsa întunecimea capacului sicriului iar trupul îmi tresare lângă foc, la fel de tare ca și când leșul meu ar fi acela care se pierde în bezna criptei. Mi-e atât de frig ca și când aș trăi într-o temniță, nu într-un apartament bogat, căptușit cu bogății. Trupul mi-e înveșmântat în haine strălucitoare și avute, mânecile de catifea îmi sunt brodate iar tivul rochiei e țesut cu argint – sunt precum o zeiță a iernii, înghețată până în suflet.

De la bucătărie mi se aduc bucate alese, ca de Crăciun și mult vin împreună cu vorbe calde, în speranța că mă vor mângâia, însă nu simt nimic și pare că nu voi mai simți vreodată nimic. Oamenii care ne slujesc par să nu aibă nici ei chef de sărbătoare, ca și când ar spune faptul că nu ar îndura să trăiască astfel fără băiatul meu, care, dacă Domnul i-ar fi îngăduit să trăiască, ar fi devenit micul lor stăpân și nu mă îndoiesc că le-ar fi furat inimile fără vreo sforțare. Cu toții își cară chipul în pământ și nu pot să nu mă gândesc la faptul că, pesemne, ei, la fel ca și mine, voiesc să fie consolați – însă eu nu am puterea să o fac. Nu pot să liniștesc pe nimeni câtă vreme sufletul mi-e îndoliat; nu am de oferit împăcare nimănui, niciodată. Trimit cadouri generoase celor mai credincioși și apropiați slujitori ai noștri, așa cum ar fi făcut și soțul meu, prietenilor, rubedenilor și femeilor care rămân alături de mine în izolare. Nimic mai mult.