A hurricane of secrets

Trebuie sa descopar

'' Nu avea cum. Eu zic ca am fost destul de prudenti. Ori poate citi minti ori..."

" Cineva i-a spus."

" As fi zis ca a avut noroc cu Dane si Billy, care nu au fost niciodata prea indemanatici."

" Nu... chiar si asa, ar fi trebuit sa se aseze in dreapta, nu in stanga scenei. Stia dinainte. "

" Dar cum?"

O fata si un baiat stateau de vorba despre un subiect nu tocmai obisnuit. Vocile lor mi se pareau atat de cunoscute! Oare cine ma dispretuia atat de mult si ce voia de la mine?! Sunt atat de... confuza. Si pe langa asta, nu ma pot descarca de nici un fel spunandu-i cuiva ce am pe suflet! Nu pot sa am incredere in nimeni! Iar cu biletele ce ma fac? Cu Noel care, aparent, vrea sa ma ajute? Si intr-adevar, pana acum m-a ajutat. Dar daca asta e o pacaleala? Daca motivul lui e altul decat simpla bunatate de a ajuta o simpla fata sa descopere un simplu adevar despre niste simpli prieteni? Trebuie sa descopar. Trebuie sa iau o hotarare cat mai repede. Sa ma incred in Noel sau sa incerc sa descopar de una singura ce se petrece? De una singura nu cred ca voi face mare lucru, din moment ce am trait pana acum inconjurata de minciuni. Dar sa ma incred in niste biletele in loc de propriile mele forte? Asta ma face sa par atat de slaba...

Brusc, o a treia voce ma trezeste la realitate, alungandu-mi toate aceste ganduri. Era a Samanthei. Curiozitatea ma face sa stau foarte concentrata pe vorbele ce urma sa le aud.

" Dupa cum ai vazut, planul tau stupid nu a mers!" spune Sam, printre sughituri si lacrimi.

" Scumpete, nu fii asa sigura. Asta a fost prima incercare. Voi reveni in curand cu ceva mult mai maret, iar tu ma vei ajuta." spune vocea de fata.

" Poti face orice doresti, dar nu te baza pe mine. Am iesit din joc!"

" Cum, asa repede? Nu credeam ca vei renunta din prima. Esti o lasa!"

" Nu mai vreau sa fac asta! Am vazut-o pe Annabeth cum ma privea! Sunt sigura ca ma uraste!"

" Si cu ce te deranjeaza pe tine asta? Te-ai bagat in asta pentru ca ai avut motiv s-o faci. Ai vrut razbunare, uite razbunare!"

" Nu mai vreau! Am terminat sa va mai ajut!"

"  Tu chiar nu intelegi, nu? Nu vei scapa asa usor de mine. Am avut o intelegere! Daca nu esti in stare sa ti-o respecti, o sa am eu grija s-o faci!"

" Nuu, stai departe de mine! Sun la politie! Nuu!"

Impuscatura ce tocmai a urmat m-a facut sa tresar. Un fior m-a cuprins din cap pana-n picioare. Samantha nu se mai auzea! Imi venea sa tip, insa imi era teama ca ma puteau auzi. Daca eu puteam, nu ar fi fost imposibil ca ei sa poata.

" Amatori. Ne trebuie oameni mai tari de atat. Treaba noastra inca nu s-a incheiat. Mergem? "

" Desigur" se aude vocea de baiat. Nu mai scosese o vorba de ceva timp. Posibil ca el sa fi fost cel care a tras in Sam. A tras in Sam! Era insuportabil sa ma gandesc la ea!  Am izbucnit in lacrimi. Poate daca nu ma infuriam asa de tare pe ea, Sam nu ar fi fost acum... Ahhh!!!

Il vad pe Thomas cum se apropie de masina. Inchid radioul si deschid portiera. Nu voiam sa ma vada in starea asta. Sigur ar fi pus intrebari si eu nu as fi putut sa trantesc vreo minciuna. Alerg spre statia de autobuz. Il aud pe Thomas cum ma striga de vreo trei ori, apoi nu mai aud nimic. Doar pe mine, tragandu-mi nasul. Eram trista. Nicioadata nu fusesem astfel.

Ultimul autobuz soseste in statie. Era 11:48 p.m. Desi casa mea era la doi pasi de scoala, nu ma simteam in stare sa merg pe jos. Vrand sa ma asez pe bancheta din capatul autobuzului, observ alt bilet. Asa ceva era imposibil. Noel n-avea cum sa stie ca voi lua autobuzul si ca ma voi aseza pe locul ala. Sau poate avea cum, avand in vedere ca el era mereu la locul potrivit la momentul potrivit. Si cateodata, mai facea si pe Superman.

" Nu te speria. Samantha este bine. Te poti duce maine la spital sa o vezi.
                             Cu placere,
                                    - Noel "

Poftim?! Sper ca asta nu e o gluma. Oricine ar putea face o asemenea gluma merita un scuipat intre ochi si un picior in fata. Din ala nespalat de o luna.

Samantha n-a murit! Nu fii asa sigura, Anna, este un bilet. De ce trebuie ca vocea mea interioara sa-mi strice buna dispozitie de fiecare data?? Of, are dreptate. Am dreptate, adica. Trebuie neaparat s-o vad. Sa vad ca este bine. Nu stiu cat de bine ar putea fi, avand in vedere ca a fost impuscata. Macat vie sa fie.

Autobuzul anunta ultima oprire. Usile se deschid chiar in fata casei mele. Abia ma puteam tine pe picioare. Cobor, tinandu-ma de bara. Fusesera prea multe, chiar prea multe, pentru o singura zi.

Intru incet in casa si urc scarile. Ma trantesc in pat, adormind instantaneu.

Stiu ca e cam scurt, insa nu mai postasem nimic de ceva vreme. Nu uitati ca inca sunt aici si inca scriu la carte. Vot daca v-a placut. Va pup :*