A hurricane of secrets

In cautarea adevarului

- Ah, scuze. Credeam ca esti... altcineva, spun eu, putin confuza.

- Perfect.

Ma intorc pe calcaie, vrand sa plec, insa raspunsul lui m-a enervat putin, facandu-ma sa vreau sa stiu mai multe despre el.

- Poftim?

- M-ai confundat cu Thomas.

- Da.

- Nu era o intrebare, spune el, cu un zambet larg pe buze. Cuvintele lui ma enervau din ce in ce mai tare, insa curiozitatea era mult mai mare, asa ca m-am decis sa-mi pastrez cumpatul si sa-i adresez cateva intrebari, parand sigura pe mine.

- Stiu ca nu era o intrebare. Raspund cu "da" la vorbe...adevarate.

- Stiu ca sunt adevarate, nu era nevoie de aprobarea ta, o spune el, pe un ton enervant. Modul in care vorbea era mai apasat si in acelasi timp calm, punand accent pe ultimul sunet din aproape orice cuvant, insa siguranta din vocea lui era una sinistra, asemanatoare cu tonul pe care tipii emo recita poezii. Alaturi de toate acestea, ironia din vorbele lui era cea mai enervanta (si sunt destul de sigura ca pana acum n-a lipsit din nicio propozitie).

- Daca amandoi stim adevarul, atunci ce mai e de discutat? Eu zic sa punem capat acestei conversatii, raspund eu, pe acelasi ton enervant pe care vorbea muschetarul.

- Vezi tu, treaba cu adevarul e ca...niciodata nu-ti dai seama care este.

- Ai auzit de incredere? spun eu, razand incet.

- Tu ai auzit de minciuna? De data asta, ironia nu mai exista in vocea lui. Ramasese doar serioazitatea sinistra.

- Banuiesc ca nu este o intrebare la care vrei neaparat sa raspund, spun eu, incetand sa mai rad, insa nu din cauza ca voiam sa-l imit. Vocea lui ma speriase putin. Si la fel si lumina lunii care ii facea vizibila doar jumatate din fata, incepand cu nasul si terminandu-se cu barbia. Restul 99% din infatisarea muschetarului se ascundea in intunericul cuprinzator din biblioteca.

- Si treaba cu increderea e aproape la fel de complicata cu cea a adevarului. Nu-ti dai seama in cine trebuie, sau nu, sa ai incredere. Cui merita sa ii spui adevarul si pe cine merita sa crezi ca ti-l spune. Si cred ca treaba cu minciuna poti s-o deduci si singura. Ii revenise zambetul pe buze, iar eu acumulam si ce in ce mai multa frica in mine. Totusi curiozitatea intrecea toate emotiile pe care le aveam. Fara sa mai stau pe ganduri, ii adresez o intrebare la care muschetarul parea ca voia de ceva timp sa raspunda.

- De ce ma aflu aici? Aveam un tremur in glas pe care as fi vrut sa-l opresc, dar nu puteam. Imi era destul de teama de raspuns si parca muschetarul isi dadea seama de tot ce simteam in acel moment (sincer, nici nu era prea greu).

- Din acelasi motiv pentru care intreaga populatie din liceu se afla aici: party, party. Si "salut" ironie. Parca o facea intentionat.

- Nu. De ce ma aflu "aici"? o spun cu accent pe ultimul cuvant, disparandu-mi nesiguranta din voce.

- Prea multe intrebari pentru o singura seara, nu crezi?

- Nu! Nu pleci de aici pana nu-mi spui de ce ai venit aici! Eram nervoasa, disperata. In acel moment, muschetarul face un pas in fata. Acum puteam sa-i vad clar cele mai mici cute de pe frunte. Ochii sai albastri parca luminau mai mult bliblioteca decat acea raza de lumina galbena-verzuie in care a pasit. Peruca lui nu putea sa acoperere micile fire negre de par care i se ridicau deasupra fruntii. Nu-l puteam descrie ca fiind dragut. Cainii chiuhuahua sunt draguti. El era misterios. De la inceput fusese, doar prin acel mod de a vorbi, acel mod de a se sprijini in tocul usii si a-si astepta prada sa vina singura la el. Eu am fost prada. Nu inteleg ce voia de la mine. Iar acum vrea sa plece? Nu, nu-l pot lasa. Am nevoie de raspunsuri. Se apropie mai mult de mine, insa eu stau nemiscata in fata usii, blocand-o. Vazand ca nu o sa cedez prea curand, imi arunca o privire intensa si imi zambeste in acel mod enervant pentru ultima oara, apoi face ceva la care nu m-as fi asteptat.

- Nu! strig eu, mai ingrijorata ca niciodata. Cum sa...? Cum a putut sa...? Vorbele pe care voiam sa le rostesc sa pierdeau printre ganduri. Ma uit pe geam la strazile singuratice luminate de felinare slabe, insa nu-l puteam vedea. Nu era din cauza intunericului, pur si simplu nu era. Cum putea sa dispara asa de repede? Ce intrebare inutila. Acum doua secunde sarise pe geam, nu mai avea rost sa fiu surprinsa.

Vad cum o pana de gasca pluteste usor in aerul rece de afara. Legat de aceasta, observ ca se afla un biletel. Ma aplec peste fereastra, vrand s-o iau si...cad.

Sper ca v-am facut cat de cat curiosi :)) Voiam sa mai scriu la acest capitol, dar m-am gandit ca ar fi tare sa las ceva suspans. Am o groaza de idei, deci stati linistiti ca o sa mai scriu. Va rog, daca v-a placut capitolul, da-ti un vot. Nu e greu :)) love ya ❤