A hurricane of secrets

~ZILELE~

- Heii, Thomas.

- 1- 0 pentru tine, data viitoare imprumut muci de la tipii emo. Siiiigur n- o sa- ti mai dai seama ca sunt eu.

- Daca faci asta, carliontii aia o sa faca cunostinta cu guma de mestecat. E de mentaaa.

- N- ai face asta. Iti plac prea mult carliontii mei.

- Imi place si mai mult menta.

- La fel de mult ca buzele mele?

- Poateee.

Rade scurt si ma saruta dulce. Trebuie sa recunosc ca guma de mestecat nu l- ar fi intrecut niciodata pe Thomas. Este capitanul echipei de fotbal si multe fete il plac, insa el ma place doar pe mine. Totusi nu cred ca ar trebui sa las garda jos, deci guma de mestecat mai trebuie sa astepte. Si Thomas este la fel de solicitat ca si mine, doar ca de prieteni reali. Chiar acum intreaga echipa de fotbal iesise in curtea scolii, asteptandu- l pe Thomas sa se sature de mine. Doar ca de mine nu se plictisea niciodata. Vazand ca asteptatul e in zadar, au inceput sa urle la noi si sa ne aplaude.

- Las-o pe soramea ca are un test predictiv de dat iar tu esti o distragere pentru ea! spune Oliver in gluma.

- Hai, gata giugiuleala si vino la fotbal! striga Dane.

- Lasati-ne in pace! strig eu, zambind. Si Oli, vezi ca ma supar pe tine si nu mai suntem frati!

- Ba Anna, Jackie era disperata de dimineata. A zis ca trebuie sa vorbeasca urgent cu tine, spune Dane, parca si el ingrijorat din cauza lui Jackie.

- O sa vorbesc cu ea mai tarziu. Am franceza prima ora si cred c-o facem impreuna. Brb Tommy si idiotii, ca va face profa spume la gura daca mai intarzi vreun minut.

- Ei bine, incepe Ian- celalalt hal de frate al meu, idiotii astia au scapat de franceza. Antrenorul Hooper i-a dat mita profei sa ne scuteasca de ora ei plictisitoare.

- Nu e corect! Vreau si eu in echipa! ma smiorcai.

- Eu cred ca o sa te faci cu un patru din prima zi daca nu pleci acum, spune Brandom. Stii cat de nesuferita poate fi doamna Headington.

- Stiu, deci pa.

- Nuuuu, nu ma lasa cu idiotii astia, spune Thomas apucandu-ma de brat si tragandu- ma inspre el. Baietii il iau pe sus, tinandu-l de maini si picioare.

- Il luam noi de mister perfectiune, multumim frumos! exclama Oliver.

Ma grabesc spre clasa. Holul era pustiu. Toti elevii intrasera la ore, cu exceptia celui care a intrat in mine, daramandu-ma cu totul.

- Ah, scuza- ma! Eram cam grabit si nu te-am vazut.

- Mi-am cam dat seama.

Se apleaca sa- mi stranga cartile, si privirile noastre se intalnesc. Era Dylan.

- Daca stau sa ma gandesc mai bine, nici nu voiam sa te vad. Imi arunca cartile in brate si pleaca in clasa.

- Dylan, te rog, asculta-ma! strig eu, insa degeaba.

Inca era suparat pe mine. Nu cred ca va uita prea curand  ~ZIUA  42~  .

Treaba cu ''zilele'' e destul de simpla. Eu si prietenasii care au ramas in oras pe timpul verii ne-am decis sa nu lasam vacanta sa treaca fara sa nu facem nimic. Asa ca am facut un plan : am numerotat zilele de la 1 la 70. In fiecare zi ne duceam intr- un loc si faceam ce ne trecea prin cap. Doar ca in anumite zile am intrecut masura cam prea mult. Asta a dus la tot felul de certuri si suparari, insa acum totul a revenit la normal - exceptie, Dylan.

In ~ZIUA 42~  ne- am dus in ZONA SKATERILOR. Era un loc izolat, cu multe rampe pentru scheme si canapele vechi plasate pe margini. Mereu am considerat skaterii niste persoane destul de dubioase. In fiecare seara veneau in locul asta sinistru luminat de un singur felinar si isi rupeau gatul pe rampe, apoi se imbatau si motaiau pe canapele pana dimineata. Aveau chiar si un mini frigider (nefunctionabil, desigur) in care isi depozitau rezervele de alcool.

Stiu toate aceste lucruri de la Dylan. Obisnuia sa fie si el unul dintre skateri. A insistat foarte mult in ziua aceea sa mergem sa- i cunoastem prietenii. Asa ca i- am facut pe plac. Am mers acolo si nu a fost deloc bine. M- am indepartat 5 minute de grup ca sa merg sa iau un pahar de suc (spre deosebire de ceilalti care se inghesuiau la beri) si am dat peste un ticnit beat care ma ameninta cu un cutit ca- mi va scoate ochii daca nu- l urmez. Am vrut sa tip, insa acesta mi- a pus mana la gura si m- a tras spre padure (ZONA SKATERILOR se afla intr- o poiana din mijlocul unei paduri). I-am tras un cot in burta si am alergat ca disperata prin padure. Eram foarte dezorientata, asa ca in loc sa ajung in poiana, m- am trezit in celalalt capat, la iesirea din padure si intrarea in ZONA GRAFFERILOR. Ma aflam in spatele unor blocuri, cu o gramada de tipi care mazgaleau peretii. Toti se holbau la mine. Apare si ticnitul din spatele copacilor si incep s-o iau la fuga din nou inapoi spre padure. De data asta, eram trei care participau la maraton: eu, ticnitul si un graffer care incerca sa- l nimereasca pe nenorocit cu tubul de graffiti in cap. Ce dragut ca cineva sa gandea si la mine...

Intr- un final, am ajuns inapoi in poiana, unde skaterii ma cautau cu disperare sub canapele si in mini frigiderul lor. Daaa, cred ca erau cam beti. Apoi, s- a intamplat ceva ciudat (inafara ca acel graffer care l- a nimerit intr- un final pe ticnit care a cazut pe jos, pierzandu- si cunostinta) :

- Dylan? Ce cauti tu aici? intreaba mirat grafferul.

Se pare ca Dylan se cunostea cu tipul super priceput la aruncari. Dylan era graffer. Dylan era skater. Grafferii si skaterii se urau. Dylan nu mai este nici graffer, nici skater.

Si cam asta e treaba cu Dylan. Ma uraste pentru ca eu l- am adus pe graffer in poiana.  

Fix cand deschid usa de la clasa, clopotelul care anunta pauza imi suna in timpane. Era prea tarziu sa ma retrag. Profa de franceza imi face semn sa ma apropii de catedra. Pana la urma tot nu voi scapa de faimosul discurs.