Dragoste | Dramă | Ficțiune adolescenți
Nayadi Misigan nu a descoperit până acum viața în adevăratul sens al cuvântului. Provenind dintr-o familie înstărită, reușește să creeze numai probleme, într-un mod diferit.
Naya nu a mers niciod...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
10. Nu e ca și cum o să mă pun cu tine
Au trecut deja patru zile de când Asey locuiește în casa mea și chiar am impresia că lucrurile au început să se așeze cum trebuie. Cel puțin nu vrem să ne mai omorâm reciproc. Sau doar el nu vrea. La naiba, nici măcar nu știu ce gândește. Sunt în regulă cu el aici, presupun. Știu că nu am de ales, dar pot s-o fac să meargă. Vreau doar puțină liniște și sunt sigură că o pot avea doar dacă sunt pe pace cu toată lumea. Și da, când spun asta mă refer la absolut toți. Fiecare membru din familia asta. Inclusiv tata. Chiar și mama.
Mă arunc în patul meu care se simte mult mai primitor de când m-am "împăcat" cu mine însămi. Cred că asta trebuia să fac de la bun început, să mă prefac că totul e minunat și să uit că ieri Kyle era cât pe ce să-i spargă maxilarul lui Dobi doar pentru că s-a așezat pe scaunul lui la masă. Din greșeală. Sau măcar așa spune el, iar eu prefer să am încredere. Cum am mai zis, am de gând să mă prefac cu tot ce mă înconjoară. Inclusiv cu dorința interioară a fratelui meu de a-l pocni pe tipul ăsta, dorință care s-a dovedit a fi reciprocă, odată cu reacțiile nervoase ale lui Asey. Sunt doi ciudați și jumătate. Nici măcar nu știu cum o să mă descurg eu cu ei doi. Dar totul e minunat!
Am decis să las baltă certificatul ăla de deces, cel puțin acum. Mai mult ca sigur e doar un act rătăcit care nu face decât să le dea de furcă celor slabi de minte, printre care mă număr și eu, bineînțeles. Am impresia că tot ce fac e greșit și am obosit să tot încerc și să încerc și să încerc și să mă aleg cu același lucru de absolut fiecare dată. Cu nimic. Exact. E mult mai bine să renunț, uitându-l și pe ăla, ca pe tot ce se întâmplă în prezent în viața mea. Nu e perfect? Starea de negare e destul de potrivită în momente ca astea, când tot ce poți să faci e să stai și să te acomodezi cu situația. Dacă aș fi un medic psiholog, ceea ce nu o să se întâmple niciodată, dar în caz că aș vrea să fiu unul, le-aș recomanda pacienților mei să îndese grijile fix în fund și să arunce problemele la cel mai apropiat tomberon.
— Te-ai făcut mai frumoasă sau mi se pare mie? mă întreabă Jessica imediat cum pornesc camera pe laptop.
Îmi era dor de ea.
— Ți se pare, râd spre ea și-mi permit s-o analizez pentru câteva secunde.
Aș spune că a mai slăbit, dar e plecată de doar câteva zile și nu avea timp de asta, probabil e efectul tehnologiei, deși cred că mă înșel. Arată bine. Arată fericită. Mă bucur s-o văd așa. Părul îi cade frumos pe umeri, oferindu-i un aspect diferit de ce am văzut până acum. Cred că l-a mai tuns puțin. Poartă un tricou galben care, în contrast cu tenul ei lucios, arată demențial. Mă așteptam să fie abătută, ca să fiu sinceră, nicidecum... binedispusă.
— Nu începe din nou să mă contrazici. Știi și tu că ești frumoasă, așa că taci și lasă-mă să te complimentez. Știi ca nu o fac prea des, chicotește.
