Același sfârșit

Prolog

   

     " Îmi duc mâinile pe față, în încercarea de a opri lacrimile care continuă să curgă. Nu-mi place să plâng, urăsc să plâng și totuși, nu mă pot opri. Plâng pentru că vreau, pentru că simt că trebuie, pentru că am nevoie s-o fac. Plâng pentru mine, așa cum nu am făcut-o niciodată.

     Ascultă asta când o să ți se facă dor de mine! Și n-o uita niciodată, iubito!

     Privesc caseta din fața mea în ceață. Am ascultat-o. Doamne, de câte ori am ascultat-o! Cu toate astea, acum, după atâtea dăți, mă tem să aud orice are de spus acolo, de parcă ar fi prima oară. Și simt un gol uriaș în stomac, ca și cum lipsește o parte din mine. Și știu că lipsește. Mi-e dor de el. Mi-e dor de ochii lui frumoși, de părul negru și mătăsos. Mi-e dor chiar și de vocea lui.

     Am suspinat și m-am întins către casetă. Pentru a nu stiu câta oară, am de gând să o instalez. Am de gând s-o ascult, așa cum mi-a cerut el. Îmi amintesc și acum ziua în care m-a învățat cum să folosesc una, pentru că habar nu aveam cum funcționează. Nu știu de ce mereu a ales casetele în locul unui stick, sau al unui CD. Îmi place asta la el, faptul că trăiește în trecut, chiar dacă mi-a spus cândva că preferă prezentul. Zâmbesc când mi-l imaginez încruntat, cu buza între dinți, încercând să se concentreze asupra a ceva.

     Când termin, mă așez pe covor și-mi duc genunchii la piept, îmbrățișându-i cu brațele. Îmi trag nasul și dau din cap, împăcându-mă cu mine însămi, ca și cum aș accepta realitatea asta falsă și nedreaptă. Tresar și pielea mi se zbârlește când îl aud vorbind.

     — Nici nu știu cu ce să încep, chicotește și chicotesc și eu. Ce mai faci, iubito? Cum mai ești?

     Mi-e dor să mă întrebe asta.

     — Dacă ai pornit caseta  înseamnă că nu prea bine, oftează. Sunt mai mult ca sigur că acum îți strângi picioarele, așa cum faci mereu. Orice ar fi, nu e capătul lumii. Nici eu nu sunt prea bine când înregistrez asta.

     Mă bucur că măcar suferim împreună.

     — Te iubesc, cred că asta e destul pentru amândoi. Spune-mi că mă iubești, chiar dacă nu te pot auzi, îmi cere.

     Strâng din dinți, dar tot nu-i de ajuns, pentru că izbucnesc în plâns. Dacă ar fi aici, probabil mi-ar spune că sunt o ciudată. La naiba, mi-e atât de dor să-mi spună așa!

     — Te iubesc mai mult decât orice, te voi iubi mereu! strig și-mi șterg bărbia udă.

     Aștept câteva secunde, deși știu ce urmează. Asta e partea aia peste care aș prefera să trec, partea care mă face să mă adâncesc și mai tare în durere. Partea care, deși pare atât de adevărată, e cea mai frumoasă minciună pentru urechile mele,  minciuna pe care aș asculta-o la nesfârșit. Începe și el să plângă, căci îi aud suspinele tăcute.

     — Mi-ai spus? Dacă nu, o să te cert foarte tare când mă întorc, râde fals, încercând să mă înveselească pe mine. Tu doar așteaptă-mă, spune cu glas stins.

     Pun stop înregistrării, chiar dacă nu s-a terminat încă, pentru că devine prea dureros. Am ascultat-o până la sfârșit doar de două ori și mereu a fost la fel. Mereu a avut același sfârșit. "

    

*

    
     Te-am așteptat, iubitule! Mai mult decât aș fi crezut vreodată că o s-o fac.

     Și te-ai întors...