Stefan POV:
-Ce să înțeleg? Ce este de înțeles?
-Nimic, spun dându-i drumul și apoi privind-o din cap până în picioare. Poate într-o zi vei înceta să te mai acuzi pe tine pentru tot ce se întâmplă. Poate vei realiza că oamenii ăștia nu sunt lângă tine pentru că simt milă pentru tine, ci pentru că te iubesc. Pentru că vor să fie lângă tine, însă tu îi dai la o parte.
Observ că numai spune nimic, așa că mă decid că cel mai bine ar fi să plec și s-o las să se odihnească.
-Cred că mai bine mă duc în apartamentul meu, zic plecând spre ușă, însă mâna ei mă oprește apucându-mă de încheietura. Mă întorc spre ea și o văd cum ține capul în pământ, ochii ei fiind acoperiți de părul lăsat pe față.
-Rămâi , te rog, spune mai mult ca o șoaptă, însă îndeajuns cât să aud eu.
.
Așa se face că aseară am adormit cu ea în bratele mele, pe canapeaua ei. Poate e greșit ce fac, dar nu puteam să o las singură plângând.
Alarma telefonului meu o face să tresare ușor speriată, însă îi mângâi părul ușor sărutând-o pe creștetul capului.
-Dormi micuțo, e încă devreme. Te voi trezi când va trebui să plecăm, acum doar dormi.
O simt cum dă ușor din cap apoi se afundă în îmbrățișare. Însă tot acest moment este spulberat de încă un telefon, de data asta este al ei. Își ridică privirea spre mine apoi se ridică ușor din canapea răspunzând la telefon.
-Queen la telefon, spune somnoroasă. Ai făcut ce? Țipă în telefon. Doamne Max, ești un om mort. Te omor cu mâna mea. Doamne, stați acolo, adică... Off!
Mă amuz ușor pe seama ei când observ cum se chinuie să se încalțe ținând telefonul la ureche. Aruncând vorbe "dulci" persoanei care a sunat-o.
-Maximiliam, dacă a pățit ceva grav, îți jur că îți tai membrul și-l dau la câini. Voi fi acolo în zece minute, caut-o pe Amanda, spune-i să se ocupe de voi până vin eu. Bine, pa.
Își strânge părul într-o coadă de cal apoi își căuta cheile de la mașină agitată. Se uită spre mine, zâmbește dulce și apoi îmi aruncă o pernă în față.
-Hey! Pentru ce a fost asta? Spun prefecându-mă rănit.
-Pentru că ști ce să-mi spui ca să mă trezești. Mă scuzi, dar eu plec la spital.
-Dar e abia sase și jumătate dimineața. Abia la opt trebui să fim la spital.
-Da știu, dar s-a ivit o problemă și trebuie să ajut.
-Du-te înainte, am să vin și eu în urma ta. Trebuie să ajung până sus, zic arătând spre tavan.
-Bine. Îți mulțumesc pentru că ai rămas aseară, spune sărutându-mă pe obraji apoi dispărând ca prin magie.
Am fost de m-am schimbat apoi am pornit spre spital, în caz că este nevoie de mine. În vreo cincisprezece minute am ajuns la spital și am căutat-o pe Sam, ca mai apoi să o găsesc cu un pacient în salon. Am urmarit cu atenție acțiunile și mișcările sale.
-Doamne Max, ce s-a întâmplat?
-Sam, nu știu ce s-a întâmplat. Nu știu cum au ajuns alunele lângă el. Tot ce știu e că a început să îi apară pete pe piele, nu mai putea să respire. L-am adus se urgență aici.
