2 boys 1 heart

chapter 12

Paul President's pov:

Deși a trecut mult timp de ultima dată când mă simțeam așa, acum sunt fericit, pentru că totul părea că merge bine. Știi ceva? Mergea bine. Rosey și cu mine ne-am spune orice și am avea ochi numai pentru celălalt, în ciuda ispitei.

De fiecare dată când ne duceam la vreo petrecere, am sta toată noaptea împreună și nu băgam de seamă privirile critice pe care le primeam.

Însă, înafară de distracție am fi și doi romantici, l-aș duce plimbări în parcul de la malul apei, el mi-ar scrie poeme și mi-ar arunca fructe de pădure în gură ca eu să le prind, am fi așa de fericiți și ne-am lăsa grijile la o parte. Nu mai aveam mult și liceul se termina, ceea ce înseamnă că tot ce am clădit s-ar termina, dar nu ne pasă, vom găsi o soluție și pentru asta, o cale să ne întoarcem în brațele celui iubit.

Iubit?

Nah, prea devreme pentru iubire.

Stăteam de unul singur pe o bancă în fața fântânii, hrănind porumbeii cu covrigul pe care nu l-am mâncat. Mă simțeam în pace, în așteptarea lui Rosey pentru a ieși împreună.

O fetița și un băiat încep să fugă în jurul fântânii, cu buclele lor aurii în aer și zâmbete naive, necunoscători de ceea ce urmează pentru când vor fi mari, cât de costisitoare este viața până îți găsești comfortul. Mă găsesc că de data asta, nu doresc să fiu ca ei, ci părinții lor.

A fi gay vine cu greutatea asta, să nu poți face copii în calea tradițională, dar asta nu înseamnă că dacă nu îți iubești partenerul, nu poți ajunge la asta.

Le văd fețele calde părinților lor, cum se țin de talie în timp ce își privesc podoabele și cât de comfortabil se simt împreună și cât de mândri se simt că au întemeiat o familie.

Erau diferiți de alte cupluri dupa mariaj, alții nici nu ar putea să se atingă sau să se mai uite la parteneri, aducând traumă pe cei mici. Mama și tatăl păreau mai îndrăgostiți ca niciodată, făcându-se să râdă unul pe altul, sărutându-se ici și colo, fiind cuplul pe care vreau să devin și eu cu Rosey.

Îngândurat fiind, nu am realizat că celălalt loc al băncii a fost ocupat de femeia frumoasă despre care aminteam.

Arăta atât de reală, neprefecându-se vreodată, toată lumina care radia din ea era provocată de familia ei și nu puteam decât să o admir.

"Hei, străine" mă întâmpină aceasta.

"Hmm pentru o mamă ar trebui să știi că nu e voie să vorbești cu străinii după stradă" îmi folosesc sarcasmul.

"Suntem în parc, nu pe stradă, ce vei face? Vei da firimituri pe mine ca să mă atace porumbeii?" Se pare că aceasta nu și-a pierdut sarcasmul după doi copii.

"Câți ani au?" De obicei nu încep conversații cu oameni necunoscuți, dar mă simțeam deschis față de doamna de lânga mine.

"Angel are aproape trei ani și Dominik a împlinit 5 acum o săptămână. Cresc așa repede..."

Ne uitam împreună cum soțul ei alerga copiii prin iarbă și cum îi gâdila cum îi prindea. Râsetele micuților răsunau în toată natura.

"Sper că îți vei găsi și tu pe cineva care te poate face fericit" îmi spune femeia de lângă mine, dar ceva suna ciudat, de parcă urarea are deja validație.

"Cred că deja l-am găsit.. Paul" îmi întind mâna sprea ea pentru a mă introducere și ea mi-o strânge în mâna ei fină.

"Vanessa, și mă bucur pentru tine"