2 boys 1 heart

chapter 10

TW: puțin 🤏🤏🤏🤏 matur

Nu a fost ușor la început, mă găseam că mă feream de atingerile lui Rosey, înspăimântat că voi ajunge iar la margine și mă voi pierde, iar de data aceasta, nu m-aș fi regăsit.

Așa că lucrurile au luat-o încet, comunicarea dintre noi a început să existe, mișcările noastre să fie mai tandre și Rosey a început să fie cel care mă face să zâmbesc, chiar dacă până acum el era cel care îmi ștergea urma de fericire.

Nu aveam încredere în el, nici el nu se aștepta să am, așa că mă lua încet, cu gesturi mici ca ciocolată pusă pe bancă și buchete de flori livrate la mine pe verandă.

Nu l-am iertat și nu cred că o voi face vreodată, dar asta nu înseamnă că nu pot trece la următorul capitol între noi doi.

Ceilalți nu păreau prea fericiți de reuniunea noastră, probabil se așteptau mai mult de la mine, și eu credeam asta, dar pentru fericirea mea, am ales să-mi ascult inima de data asta.

Inima care bate de două ori mai puternic la vederea băiatului de lângă mine.

"Îmi pare așa de rău"

Acesta nu ezita niciodată să-mi zică asta, devenea enervant, dar în același timp cărămizile clădite în jurul meu deveneau mai puține de fiecare dată la auzul acestora.

"Oprește-te, țin să cred că nu știi să vorbești altceva și nu aș vrea să stau cu un intelectual"

"Auch"

Ne aflam pe stadion, după ce toți îngrijitorii au plecat, pe spate, unul lângă altul, cu mâinile noastre aproape împreunate.

Atât de aproape și totuși atât de departe.

Obișnuim să ne furișăm aici în clai de noapte, să ne povestim cum a fost ziua și cât de dor ne-a fost unul de altul.

Momentele de genul sunt momentele care mă fac să văd cum este să fii atașat de cineva, motivul pentru care lumea se cufundă în dragoste.

"Știi la ce mă gândeam?" întreabă Rosey din senin.

Iau o gură din sticla de băutură pe care am adus-o și după îmi întorc capul spre el: "Nu Rosey, nu pot citi minți"

"De ce să mai așteptăm?"

"Ziua de mâine?" zic eu sarcastic.

"Lasă-mă să-mi fac ideea, te rog" se uita la mine cu acei ochi de cățeluș plouat pe care nu pot să-i refuz. La tăcerea mea, acesta continuă:

"De ce nu facem asta oficial?"

"Defineștea asta"

"Nu mă tachina, Paul! Noi doi, împreună, oficial"

Acesta spunea toate astea cu o roșeală pe fața lui pală, care îi adăuga o notă de drăgălășenie la tot ce se chinuia el să zică.

"Hmmm, lasă-mă să mă gandesc, nu-"

Ochii acestuia au început să se umezească la răspunsul meu și nu pot decât să mă simt bine că tot ce îmi cere el acum este atât de important pentru el.

"-nu până când mă vei întreba cum trebuie"

Un oftat îi scapă dintre buzele lui roșii și un râset după aceia.

Ridicându-se în picioare și luându-mă și pe mine cu el, se uită la mine cu ochii lui de culoarea mierii și își pune o mână pe bărbia mea ca să mă facă să mă uit la el:

"Paul, au trecut zile, săptămi, luni, de când ne-am dat seama amândoi de ce simțim și totuși, de fiecare dată când lumea ne întreabă ce suntem, ne dăm pe ocolite, de ce am mai face asta? Am fost un prost, știu asta, mi-era frică până acum, dar sunt gata. M-ai făcut să recunosc în fața tuturor cunoscuților ce orientare am, m-ai făcut să am curaj și chiar dacă în proces te-am rănit, sunt gata să mi te dedic. Însă, dacă tu nu ești, atunci te voi aștepta până când vei fi, iar dacă nu vei fi niciodată, îți voi da drumul, cu promisiunea că nu te vei uita niciodată, pentru că tu ești cea mai importantă persoană în ochii mei"

Nu mă așteptam la atâtea cuvinte din partea lui, nu mă așteptam să devin slăbit de onestitatea sa, nu mă așteptam să simt la fel, dar să nu o pot spune, pentru că eram prea mișcat și mi-era frică că voi isbucni în lacrimi de fericire.

Rosey vine mai aproape și se apleacă să fie la același nivel cu mine, ca după să-mi șoptească cuvintele pe care le așteptam de la el încă de la început:

"Fii al meu și promit că voi fii al tău la bine și la rău și orice între"

Era totul prea mult, o explozie de lumini după o perioadă de întuneric, un zâmbet care lumina o noapte fără stele:

"Al meu ce?" zic eu încrezut, pentru a lăsa suspans și ca să-l fac să fie onest.

"Iubitul meu"

Rosey suna așa de emoționat și de îngrijorat că îl voi refuza, așa că îmi sigilez gura cu a lui și acela a fost răspunsul meu la întrebare.

Cu o forță pe care nu știam că o am, ne duc pe amândoi pe gazonul terenului de fotbal și îl sărut cu ardoare, simțind nevoia să-l simt cât și cât mai aproape.

Întrerupând sărutul pentru aer, acesta se uită la mine cu fericirea sclipărândă în ochi: "A fost un da?"

"Normal că da"

Și așa îl sărut cu poftă și cu alte o mie de sentimente pe care nu pot să le menționez, cum totul se întâmpla atât de rapid.

Mâinile mele și ale lui umblau pe celălalt și luau tot ce era de luat, tricourile ajungeau la zece pași depărtare la ce viteză avem să le dăm jos, pielea mea și cea de a lui formau căldură la impact, așa că în ciuda temperatura nopții, nouă ne era cald și nu aveam de gând să ne dăm drumul la aerul condiționat.

Săruturile deveneau din ce în ce mai murdare și mișcarile noastre din ce în ce mai vulgare, șoldurile noastre întâlnindu-se la mijloc și puteam să îl simt pe Rosey cum devine încordat acolo jos.

Ne uneam într-un pact, cum că de acum înainte, nu ne vom mai da drumul, cum că vom lăsa toate cele rele în urmă și vom fi mai buni, eu voi fi al lui și el al meu, egali în relația pe care o vom clădi.

"Te simți comfortabil, vrei să ne oprim?" îl întreb pe cel din josul meu, care își mișcă capul din dreapta în stânga repetat.

Nu era de ajuns, nu aș vrea să iau avantaj asupra lui.

"Te rog, folosește cuvintele, ești sigur?"

"Da, cel mai sigur"

Asta mi-a fost suficient și i-am sărutat fruntea, ca după să mă îndrept mai în jos, i-am pupat nasul, buzele, gâtul, pieptul lui, având grijă să las mușcături de dragoste în zonele vizibile, pentru ca toată lumea să știe că nu este valabil.

Ajuns la cureaua sa, mă uit în ochii lui cu înțelegere, întrebându-l din nou pentru a-mi calma mie grijile.

Vreau ca totul să fie special pentru prima oară, vreau să se simtă bine și să fie totul blând.

Când acesta a vrut să mă aprobe, un țipăt ne-a întrerupt și atunci mi-am reamintit că ne aflăm într-un spațiu public și că nu ar trebui să fim aici.

"Voi doi, ce faceți aici, lasă că pun măna pe pușlamalele de băieți ce sunteți" bărbatul ne amenință și noi ne ridicăm, lăsându-ne tot ce aveam, inclusiv tricourile, și alergăm pentru a nu fi prinși, împreună, ținându-ne de mână ca niciunul dintre noi să fie lăsat în urmă.

Fără griji și neluând lucrurile în serios, râdem de situație și alergăm mai tare, chiar dacă stropitorile au fost pornite ca să ne oprească.

Cine ar fi crezut, Rosey și cu mine, în sfârșit fericiți împreună, la bine și la greu.