2 boys 1 heart

chapter 11

Rosey Rose's pov:

Eram cu Einstein la mine acasă, la o noapte albă, ceva ce nu am avut în mult timp.

Einstein m-a ignorat o lungă perioadă de timp, de când l-am înșelat pe Paul nu părea că vrea să mai aibă ceva cu mine, așa că nu am insistat.

Acum, mama lui era plecată din oraș, așa că a trebuit să doarmă la mine acasă, pentru a-l știi teafăr.

Acesta a vrut inițial să doarmă la Mona Lisa, însă pe baza unor suspiciuni, nu a fost posibil.

Așa că acum stăm la mine în cameră, eu în patul meu și el pe salteaua extensibilă adăugată.

August încerca să mă facă să mă simt neexistent, uitându-se pe telefon tot timpul de când a venit sau schimbând canalele de la televizor, în căutarea unui post bun.

Mă jucam cu o minge, lovind-o de peretele din fața mea și așteptând să ricoșeze pentru a-mi repeta mișcările după. Aceasta făcea zgomot la fiecare lovitură astfel încât Einstein a devenit enervat și mi-a arătat degetul, tot ignorându-mă.

"Ai de gând să vorbești cu mine?"

Acesta continuă să nu-mi acorde atenție, îmi repet întrebarea până când îmi răspunde: "Nu știu, Rosey, ai de gând să nu mai înșeli lumea?"

"Am mai avut discuția asta.."

"Și nu ți-a intrat nimic în cap"

"August-"

"Ai zis că îl vei lăsa în pace, știm amândoi că merită ceva mai bun decât o persoană care nu-și poate ține șoricelul în cușcă"

Se vede cu cine a petrecut timpul ...

"El a venit înapoi, nu puteam să-l dau la o parte"

"Tu ești cel care îi oferă piste false, ai fost cel mai bun prieten al meu, dar nu te pot susține în ceea ce faci, nu dacă îi frângi inima în cel mai crud mod"

"De ce vorbești la trecut?" ochii mei mi se umezesc la auzul acestor cuvinte.

"Pentru că cel cu care eram prieten nu și-ar fi înșelat iubitul" șoptește acesta, iar când se uită la mine, pot vedea dezamăgirea radiind din el.

"Nu eram iubiți pe atunci..."

"Doar pentru că nu ați zis cuvintele încă, asta nu înseamnă că nu te iubea și pe atunci" spune acesta și rămân mască.

"Cuvintele?" spun eu șocat.

"Te iubesc idiotule, se vedea de atunci și tu ai ruinat asta"

"Nu i-am spus niciodată asta, nu- nu știam- credeam. ugh" Deci asta era tot ce simțeam până acum?

"Ești mai prost decât te credeam" oftează acesta și se întoarce la treaba lui, dar nu eram gata așa că i-am luat telefonul din mână: "Hei! Îl foloseam"

"Crezi că este vorba de iubire?" îl întreb sincer, într-un final răspunsul la întrebarea supremă este aproape de mine.

Acesta își trece mâna prin păr și oftează, uitându-se în gol cu un mic zâmbet pe buze.

"Mereu e vorba de iubire"

Cuvintele lui mă lasă șocat din nou și atunci mi-am dat seama că despre asta a fost vorba încă de la început, senzație pe care o aveam de fiecare dată când îl vedeam, cum inima îmi bătea mai tare la vederea lui și cum corpul meu voia să facă contact cu al lui.

Iubire.

Iubirea.

Îl iubesc?

Normal că o fac.