Fiica Întunericului

Capitolul 1

Nemesis

Un urlet mã trezește din somn. Mai degrabã o ațipire lângã un tomberon. Îmi este foame. Mereu îmi este. Nu îmi permit sã mãnânc atât cât sã mã satur. Mai degrabã nu îmi permit sã fur atât cât sã mã satur.

Niciodatã nu mi-a plãcut cã trebuie sã fur, dar asta este singura cale prin care pot supraviețui.

Gâtul îmi este țeapãn din cauza poziției oribile în care a dormit. Înjur în gând în timp ce mã ridic ca sã gãsesc persoana care m-a trezit.

Mã uit împrejur, dar cartierul e pustiu. De aceea am și decis sã dorm aici, pentru a nu fi trezitã de nebuni care se încep din senin sã urle fãrã motiv, apoi se evaporã ca apa fierbinte.

Mã uit din nou roatã, dar nimeni. Uf, în fine, ar trebui sã gãsesc ceva de mâncare.

Dupã o micã plimbare dau de o casã uriașã pe care nu am mai observat-o pânã acum. Adevãrat cã nu prea m-am apropiat de partea asta a orașului dupã ce am fost urmãritã acum ceva timp de doi ciudați care se uitau într-un anumit fel la mine.

De data asta nu i-am mai vãzut. Poate pentru cã nu toatã lumea stã în același loc timp de un an în așteptarea unei vagaboande, îmi spune conștiința mea, pe care am numit-o Nimer.

Mai taci, Nimer. Nimeni nu vorbea cu tine.

Pentru cã tu ești singura care mã poate auzi, iar tu niciodatã nu mã bagi în seamã, așa cã trebuie sã mã bag singur în seamã. Dacã vrei sã știi sunt 100% sigur cã oricine ar vrea sã stea cu mine. Adicã de ce n-ar vrea. Sunt perfect.

Se pare cã conștiința mea e bãiat. Mda, foarte normal. Adicã e foarte normal sã te cerți –practic- cu tine însãți.

Ah, draga mea, noi doi nu suntem aceeași persoanã. Gândește-te, noi reprezentãm un întreg. Eu sunt tot ce ține de perfecțiune, iar tu, ei bine, restul.

Foarte drãguț din partea ta, ce sã zic. Mulțumesc pentru complimentele... rar întâlnite.

Pentru nimic, este plãcerea mea.

Nimer continuã sã pãrãvlãgeascã, dar eu nu îl bag în seamã, concentrarea mea fiind ațintitã asupra casei gigantice.

Ah, nu e o casã. E o clãdire. Una deținutã –cel mai probabil- de unul dintre cei mai bogați tip –sau tipe- de aici.

-Wow! exclam cu jumãtate de glas.

Așa sunã vocea mea? A trecut o veșnicie de când nu mai mi-am auzit vocea. Parcã ar aparține altei persoane.

Sunt sigurã cã aș putea gãsi cel puțin o masã bunã –care sã îmi ajungã pentru urmãtoarele douã zile- sau poate chiar câțiva bani cu care aș putea sã îmi iau niște haine noi, mai groase, ca sã nu mai îngheț ca un țurțure.

Înaintez încet, precautã, cu ochii în patru, cãutând orice mișcare care ar sugera cã o persoanã este în apropiere și mã poate vedea.

Ușa este deschisã. Proastã mișcare din partea lor. Verific sã vãd dacã existã niște camere sau poate senzori de mișcare, dar nimic. Ceva nu miroase a bine, iar aceea cu siguranțã nu sunt eu.

Cu ochii închiși de spaimã și cu inima cât un purice intru.

Am fãcut-o! Chiar am fãcut-o!

Nici un gardian dau paznic. Nici mãcar un om de serviciu sau ceva. Un robot sau habar nu am. Poate un pãianjen din resturi de mâncare. Zic și eu, adicã sunt bogați, cine știe cum a evoluat tehnologia în ultimii patru ani, cât am cam lipsit de la civilizație.

Mã plimb pe la parter, dar pare a fi complet gol. Are, ce-i drept, câteva canapele, dar cu ce mã ajutã? Nu aș putea sã le car de aici.

Totul este alb-negru, dar nu genul ca în televizoarele din trecut, ci genul metalic, care îți duce gândul la ceva nou, modern.

Urc la urmãtorul etaj, unde liftul dã exact într-un hol gigantic, îl lãturi fiind o grãmadã de uși care duc, dupã pãrerea mea, într-o altã lume. Nu sunt niște uși normale. Sunt din fier, duble, ca și cum ar duce spre ceva care cu sigurnațã nu trebuie adus afarã de acolo, exceptând cazurile speciale.

Îmi plimb buricele degetelor de-alungul mecanismelor foarte avansate de închidere sau ceva de genu.

Se pare cã toate mecanismele pot fi închise dacã introduci codul pin din șase cifre. Existã un catralion de posibilitãți, dar introduc un numãr la întâmplare și –spre surprinderea mea- funcționeazã și se aude un clichet care mã anunțã cã ușa este deschisã. Orice ar fi în spatele ei este acum accesibil.

Ceea ce este surpinzãtor e faptul cã pinul pe care l-am introdus e 123456.

Am nevoie de toatã forța mea ca sã o deschid, iar dupã ce izbutesc, respirație îmi este sacadatã și îmi sprijin mâinile de genunchi, cu privirea coborâtã.

Când ochii mei se ațintesc spre camerã, imaginea din fața mea mã lasã fãrã rãsuflu șu pun pariu pe ce vreți voi cã sunt palidã.

O camerã plinã ochi de pistoale, puști și tot felul de arme se aflã acum în fața mea.

Câteva aparate aratã a fi pentru torturã.

Un fior îmi strãbate corpul și mã cutremur. Dumnezeule, unde sunt?

O iau la goanã spre lift și apãs un numãr la întâmplare. Penultimul etaj, se pare. Dau direct într-o încãpere amenajatã ca o casã. O bucãtãrie și un living, care mai au încã douã uși.

Pe peretele din fața mesei se aflã câteva televizoare conectate – la naiba- conectate la camerele de supraveghere din clãdire. Asta nu e chiar cea mai rea parte. La masã stau așezați doi tipi. Am belit-o.

Un nou capitol, un nou început. Apropo, dacã o vedeți pe A a.k.a @prietena_cartilor_ fãcând crize în comentarii, sã știe toatã lumea cã Nemesis este creat dupã ea și cartea asta e creatã pentru ea, deci nu vã speriați.