Fiica Întunericului

Capitolul 13

Nemesis

Nemi?! Fata asta chiar glumește sau vrea să mă calce pe nervi? Nemi sună așa... prostesc, naiv, nu știu... e oribilă această prescurtare.

-Ok, fetelor, presupun că ar trebui să vă las.

Puțin speriată la gândul că voi rămâne cu acest demon... cu un demon mai diabolic ca mine, mă întorc cu fața spre Caspian, care, se pare, deja era întors spre mine.

-Vă las să vă luați rămas bun, porumbeilor! ne strigă Leila în timp ce intră in casă.

Câteva secunde stăm pur și simplu și ne privim îngrijorați.

-Eu... mi-e puțin teamă de Leila, sparg liniștea apăsătoare dintre noi.

O umbră îi traversează ochii, și își strânge buzele într-o linie.

-Leila, îi rostește numele cu dezgust, poate fi dificilă, dar știe foarte bine că dacă te atinge, oricât de puțin, va avea de a face cu mine. Îmi cuprinde mâna cu mâna sa mult mai mare și continuă: Și te asigur că nu vrea să aibă de a face cu mine. Nimeni nu vrea, cel puțin nu în acest mod.

Căldura mă cuprinde și încep să mă simt mai bine, mai în siguranță, la gândul că el chiar ține la mine și că nu mă va parasi în ghiarele leului.

Sau poate că doar nu vrea ca noua sa achiziție să ajungă în mâinile dușmanului.

Foarte liniștitor, Nimer! Ignor vocea nebună din capul meu și mă uit adânc în ochii lui Caspian, pregătindu-mă să mă despart de el și să intru în gura leului.

-Cred că ar trebui să intru Leila probabil mă așteaptă.

-Probabil.

În ciuda cuvintelor noastre, refuzăm să ne lăsăm mâinile.

Mai stăm așa câteva minute, privindu-ne adând, neputând să ne luăm privirea din ochii celuilalt.

Dar apoi privirea lui se mută pe buzele mele, care, imediat ce observă că sunt privite, se întredeschid ușor.

Face un pas spre mine.

-Probabil ar trebui să plec, Lau mă așteaptă.

Fac și eu un pas.

-Probabil.

Acum, nasurile noastre se ating și respirația lui îmi gâdilă pielea.

Ne privim cu respirațiile tăiate câteva secunde, apoi, cam în același timp, eu mă ridic pe vârfuri și el se apleacă spre mine, buzele lui acoperindu-le pe ale mele într-un sărut tandru care îmi face interiorul să explodeze.

-Nemi, dacă cumva ai fugit... Oh!

Vocea Leilei ne face să ne despărțim și să ne întoarcem privirile spre femeia distrusă din pragul ușii.

Exclamație îi fusese doar o șoaptă care suna ca o mie de cioburi sparte. Un suflet distrus. Atunci am realizat că cel mai probabil ultima lor întâlnire nu se terminase prea plăcut.