Fiica Întunericului

Capitolul 11

Nemesis

-Nemesis, trezește-te! strigă cineva și sar ca de pe ace din pat.

-Ce s-a întâmplat? Cine moare? Eu mor?

Caspian îmi aruncă o privire confuză:

-Ce...scutură din cap. Nu contează! Nimeni nu moare. Acum grăbește-te! Plecăm.

-Unde? întreb surprinsă.

-E o poveste lungă. Tot ce trebuie să știi e că vei sta la o veche cunoștință de a mea.

Nu mai zic nimic și îl urmez afară din clădire.

Când pășesc afară, pe ușă, soarele aproape că mă orbește. A trecut ceva de când razele lui mi-au mângâiat pielea. Clădirea are geamurile acoperite cu un material special care nu lasă soarele să pătrundă decât atât cât să nu fie întuneric.

Caspian se întoarce spre mine.

-Să nu cumva să te gândești să pleci. Chiar dacă sunt doar eu, deoarece Lau are altă treabă, tot nu poți fugi mai repede ca mine.

Are dreptate. În contra faptului că am mai luat în forță de când sunt aici, sunt absolut sigură că Caspian e mult mai rapid ca mine. Și mult, mult, mult mai puternic. Se vede la o poștă diferența dintre mine și el.

Îmi pune o mână pe spate și mă conduce în spatele clădirii.

-Ce treabă are Lau? nu mă pot abține să nu întreb.

-E strict problema lui. Te asigur că aș fi preferat ca el să te ducă la această cunoștință, dar, vezi tu, el nu prea vrea să te vadă.

Mda...cu siguranță din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum o săptămână.

Și ce s-a întâmplat, mai exact, acum o săptămână?

Nu tu din nou! Nu am timp de asta.

Cum să nu ai timp pentru mine? Toată lumea are timp pentru mine!

Pa, Nemir!

Trebuie neapărat să găsesc un subiect de discuție cu Caspian. Altfel nu mai scap de Nemir.

Cum adică să scapi de mine? De ce ai vrea așa ceva?

-În ce dată suntem? întreb, îngnorându-l pe Nemir.

-22 mai, îmi răspunde Caspian.

E primăvară? Se apropie ziua mea...dar prefer să nu mă gândesc la asta.

Ajungem în spatele clădirii, unde, de-a lungul ei, pe margine, sunt copaci. Dar nu asta e impresionant, ci faptul că vreo cinci mașini sport, de ultimă generație, stau la umbra copacilor.

Caspian mă îndrumă până în fața unei mașini și mă ajută să intru.

Încerc să fiu cât mai delicată și să nu murdăresc pielea fină a scaunului din dreapta șoferului, sau orice altceva din mașină.

În câteva secunde urcă și Caspian și pornește motorul.

-Îmi poți spune mai multe despre această cunoștință? întreb, după ce trec câteva minute de tăcere.

Mă întorc spre el, și chiar dacă nu se uită la mine, văd, doar pentru câteva secunde, o sclipire de durere în ochii lui. Îmi dau imediat seama că nu îmi va spune nimic.