Heal me / Vindeca-ma

Capitolul 17

Capitolul 17
*Lucas*

A trecut ceva vreme de cand am văzut-o pe Eliza. Iar replica ei de la ultima întâlnire inca ma bantuie. Tine la mine.. Am fost putin uimit de marturisirea ei, in fond ne cunoaștem de puțin timp si pe deasupra eu sunt un nemernic. Iar ea tine enorm la mine.. E cam greu de procesat informația. Ma tot gândesc cum a ajuns la aceasta concluzie si ma jur ca nu gasesc nici o explicație. Chiar si eu ma simt insuportabil.
Ma ridic de pe canapea cu gândul de a o suna. Poate va accepta sa ne întâlnim. Asa o sa am ocazia sa imi cer scuze ca nu i-am răspuns la telefon. Sunt un idiot,exact cum a spus si ea.
Imi fac curaj si formez numarul. Nu durează mult si imi răspunde.
- Alo?
- Buna..
- Oh, tu erai..
Pare dezamagita ca sunt eu,sau mi se pare?
- Mda.. spun sec.
- Si, cu ce te pot ajuta? intreaba.
Stau in cumpana si nu mai sunt asa sigur de intenția mea.
- Pai...
- Lucas, esti bine?
Ma încălzește putin ca se îngrijorează pentru mine.
- As vrea sa ne vedem.
Trece o vreme pana sa spuna ceva si incep sa cred ca mi-a inchis telefonul.
- De ce?
- Po..poftim?
Acum incep sa sun ca un copil de 5 ani, cu bâlbâit si toate cele.
- De ce vrei sa ma vezi?
In glas nu i se citeste nici o emotie.
- Trebuie sa vorbim.
- Si de ce,ma rog, trebuie?!
Exact. Ce as putea sa-i spun? Ca sunt un dobitoc? Bineînțeles ca nu. Orgoliul meu urias nu ma lasa.
- Asculta, esti supărată pe mine?
- Nu.
- Atunci de ce tipi la mine?!
Acum ea a rămas fara răspuns.
- Te comporți asa ciudat.. De ce nu vorbești cu mine?
- Asta fac.
Atat? Doua cuvinte?
- Eliza, trebuie sa vorbim.
- Ție ce ti se pare ca fac?!
- Ca iti bati joc de mine! rabufnesc intr-un sfarsit.
Fetele sunt asa ciudate.
- Eliza,nu sunt prost.
- Nu mai spune..
A fost ca o soapta,dar tot am auzit-o. Insa am ales sa tac.
- Stiu ca s-a întâmplat ceva si m-am saturat sa ghicesc motive de unul singur. In 15 minute ne întâlnim la cafenea. Dacă nu esti acolo, vin dupa tine.
Ma asteptam sa protesteze.
- Bine.
Si imi inchide telefonul in nas. Zâmbesc usurat, desi nu a fost o discuție placuta. Cel puțin o sa o pot vedea.
.
.
.
Au trecut 20 de minute si astept in fata cafenelei. Eliza nu e pe nicăieri si incep sa cred ca va trebui sa o scot eu din casa.

Dacă la început era timida, acum nici urma de acea latura a ei.
Se face jumătate de ora deja si tot nu apare. O sun. Are telefonul inchis. Doamne,daca vrea sa ma enerveze, ii iese de minune.
Tocmai cand ma hotarasem sa o iau spre mașina, o vad venind pe strada. Nu pare ca s-ar grabi. Aștept pana ajunge aproape de mine, pentru a putea sa cer niste explicații.
- Unde na...
- Taci din gura si hai înăuntru. Mi-e frig.
Oh, poate ca totusi am sa imi pastrez capul azi.
Ne asezam la o masa si primim si comanda destul de repede.
Eliza nu spune nimic, se joaca absenta cu lingurita. Adevărul e ca nici eu nu stiu cum sa incep.
- Ai de gând sa..
- Imi pare..
Incepem amândoi in acelasi timp si incepem sa chicotim ca niste copii mici.
- Ai zambit.
Remarca mea mai destinde atmosfera.
- Deci, tu primul. spune evitand subiectul.
- Imi pare rau.
- Ok.
- Nu o sa ma întrebi pentru ce? spun amuzat.
- Foarte bine. Pentru ce?
Speram totuși sa scap de intrebarea asta.
- Pai, am fost un idiot..
- Si..?
- .. si un nemernic..
- Si..?
- Si?! Nu ai de gând sa ma contrazici?..
- Nu. Continua, esti pe drumul cel bun. spune amuzata.
Of doamne. Orgoliule, unde esti?!
- De ce esti idiot si nemernic? intervine ea.
- Pentru ca nu ți-am răspuns la telefon si..si am fugit ca un las data trecuta..
- Bun. Te-ai descurcat destul de bine pana aici.
Pare ca se gândește.
- Mai ai ceva de spus? intreaba brusc.
- Ăă..
Ia stai, asta a fost tot? Eu mi-am cerut scuze, dar tot nu am aflat de ce se comporta asa cu mine.
- Defapt am o întrebare.
- Da-i drumul.
Sper sa nu izbucnească ca data trecuta si sa ma faca tampit sau mai stiu eu cum.
- De ce esti asa de suparata pe mine?
- Credeam ca mi-ai facut vant, Lucas.
- Po..poftim?!
Tace.
- Ce vrei sa spui cu asta?..
Deja ma panichez.
- Ti-am spus tot ceea ce voiai sa stii legat de Radu. Mi-am terminat treaba. De ce ai vrea sa ma mai ai prin preajma?
Are lacrimi in ochi si mi se rupe sufletul. Cum poate sa creada ca as fi lasat-o balta?
- Eliza..eu..
- Am dreptate, nu-i asa?..
Pare rănită. Si eu sunt de vina. Chiar sunt un nemernic. Ma ridic si ma mut pe scaunul de langa ea. Incerc sa o fac sa se uite la mine, dar refuza.
- Eliza.. Nu e asa.. Esti..esti cea mai buna prietena a mea..
Nu imi recunosc propria voce, atat de blanda cum e acum. Rostind aceste cuvinte, constat ca e foarte adevărat ceea ce spun. Ea e cea mai buna prietena pe care o am. Defapt e singura prietena pe care o am. In afara de gasca cu care ies in oras, nu e nimeni cu care sa-mi petrec timpul. Nimeni care sa ma inteleaga, mai ales.
- Eliza..uită-te la mine..
De data asta, se intoarce, afisand un zâmbet slab.
- E in regula.
- Nu, nu e. Mi-ai pus o întrebare si ti-am răspuns. Ți-am spus adevărul. Asa ca, nu ma minti spunandu-mi ca e in regula.
- Tu nu renunti, nu-i asa? zambeste printre lacrimi.
- Nu, nu renunt. Dar asta e doar in cazul persoanelor speciale.
- Si eu sunt speciala? intreaba curioasa.
- Cea mai.
O imbratisez si in scurt timp revine la fata plina de viata pe care o stiam.
- Asa mai merge. Acum hai sa il convingem pe tatal tau ca sunt un băiat responsabil.
Ma ridic si astept sa facă si ea la fel. Insa nu are nici o intenție sa ma urmeze. Începe sa rada si abia acum realizez cat de mult imi place rasul ei. Spontan. Si contagios. Rad si eu si astept sa-mi dea o explicație.
- S-a rezolvat. Nu mai trebuie sa faci pe zana cea buna.
- Pe bune?
- Da. Nu stiu cu ce l-ai mituit, dar ma lasa sa raman.
- Chiar asa de cuminte par?
Fac o fata de copilas uimit si chiar asa sunt. Cum de o lasa pe mana mea? Acum 15 minute plangea din cauza mea. Nu as zice ca sunt asa de incredere.
- Pleacă diseară. imi spune, pierzându-și privirea prin cafenea.
- De ce nu mi-ai spus?
- Pentru ca nu mi-ai răspuns la telefon, poate..
Oh nu, nu vreau sa reincepem discutia asta.
- Eliza..eu..
- E in regula. Nu e mare chestie.
Se ridica si ma trage dupa ea.
- Acum ma rapesti?
- Desigur. Meriti sa fii torturat pentru ca m-ai ignorat toată săptămâna.
Vocea ei denota seriozitate, dar glumeste. Cred. Sper...
Abia cand ajungem in fata blocului, imi dau seama ce are de gând. Prea târziu pentru negocieri. O sa fiu torturat.
Urcam sus si intram in casa. Usa e deschisa deja. Surprinzător.
Pe undeva prin sufragerie sunt si parintii ei, cred. O voce familiara imi ajunge la urechi si imi spun incontinuu ce prost sunt ca mi-a trecut prin cap imaginea ei. Pe masura ce inaintam vocea devine din ce in ce mai clara si cand o vad in fata mea, imi repet in gand ca am halucinații.
Lângă mine Eliza rămâne fara cuvinte, iar atunci cand persoana începe sa vorbească, țintuindu-ne cu o privire de gheata, simt cum ii tremura mainile. E speriata.
- Buna dragilor.
Dragilor?!
- Va asteptam.
Nu zău?!
- Luati loc.
Nu prea cred!
Bineinteles ca nu am spus asta in fata parintilor Elizei. As fi stricat tot. Dar abia astept sa ramanem doar noi, ca sa o pot pune la punct.
- Vio, ce cauti aici? intreb cât de calm pot.
In schimb ea e relaxata. Doar eu cu Eliza suntem tensionati.
- Lucas, stai jos, te rog.
Tatal Elizei e dragut ca de obicei.
- Desigur. Dar mai întâi vreau sa vorbesc putin cu matusa mea. Singur.
Am pus accentul pe ultima parte, dandu-i de înțeles matusii mele ca nu are de ales.
- Revenim imediat. spune Vio politicoasa,apoi ma urmeaza pe hol si afara din apartament.
Ma opresc in fata ei si incerc sa imi mentin expresia neutra.
- Ai de gând sa-mi spui si mie ce dracu cauti aici?!
- Bineînțeles.
Aștept să-mi răspundă, insa doar se uita la mine amuzata.
- Ei? continui nervos de data asta.
- Jocul tău de-a bărbatul are zilele numărate.
Si cu asta se intoarce si intra in apartament, lasandu-ma sa ghicesc planul ei diabolic.
- O sa te distrug, scorpie ce esti!
Imi strang pumnii, linistindu-ma si ma intorc in locuinta.

Hei hei.
Imi cer scuze ca a durat atât. L-am făcut in graba și nu sunt foarte mulțumita de el, dar sper sa va placa totusi.
Kisses ^^