Heal me / Vindeca-ma

Capitolul 22

Capitolul 22
*Eliza*

Lucas pleaca.
- Da tata..
Lucas pleacă.
- Ne-am înțeles?
Unde pleaca?
- Eliza?
- Ne-am înțeles.
De ce pleaca?
- Ok, ne vedem mai tarziu. Dormi.
Nu-mi sta capul la nimic, in afara de un singur lucru: el. Nici nu am realizat ca acum sunt singura in salon si nu imi amintesc ce zicea tata acum 2 secunde. Sta cu mine in fiecare minut din zi, pazindu-ma de mai stiu eu ce fantome. Nu vrea sa imi spuna nimic despre Lucas. Unde pleaca si de ce. De ce nu mi-a spus nimic chiar el si de ce nu s-a mai intors ieri dupa ce a vorbit cu tata.
Imi intorc capul spre geam si privesc in gol. Incerc sa gasesc o explicație, dar nu vine nimic. E prea brusc, ceva nu e in regula. Si in plus, era intr-un scaun cu rotile. Unde ar putea sa mearga?!
Usa se deschide si cineva intra. Pentru un moment cred ca ar putea fi tata din nou si nu ma obosesc sa ma intorc. Apoi aud tocuri. E clar ca nu poate fi el. O femeie se opreste langa pat.
- Eliza?
De unde stie cum ma cheamă? Ah da, doar e asistenta. Tot spitalul stie cine sunt.
- Eu sunt.
Isi baga mana in buzunar si scoate o hartie.
- Ma externati? intreb entuziasmata.
Incepe sa rada. Imi place rasul ei. E cald, asa cum eu nu m-am mai simtit de mult.
- Nu, draguta. Nu aparții de departamentul meu.
Atunci ce vrea?
- Poftim. imi intinde hartia.
E impaturita in mai multe bucati si dimensiunea la care a ajuns ma face sa cred ca, contine un secret de stat.
- Numarul de telefon al lui Zac Efron?
- Esti pe-aproape. Dar e mult mai valoros decât al lui.
O privesc neîncrezătoare, dar ea doar asteapta zambind. Cred ca vrea si ea sa vada ce scrie. Daca nu s-o fi uitat deja.
- Deci, ai de gând sa il deschizi?
- De ce, vrei sa vezi tu prima?
Ma asteptam sa se enerveze ca vorbesc asa, insa nu pare sa fi observat.
- Ar fi dragut, tinand cont ca a trebuit sa fac atatea ca sa ajunga la tine. Tatal tau zici ca-i batut in cuie de podea.
- Tu.. Tu l-ai chemat? intreb surprinsa.
- Nu chiar. Crezi ca ar fi venit sa vorbească cu o asistenta? Directorul l-a chemat.
Ma prind rapid despre ce e vorba si incep sa rad.
- Si inca esti aici, nevătămată?
- Ei, directorul e plecat din tara asa ca nu am facut vreo prostie prea mare.
O privesc incantata, dar brusc imi amintesc de bilet. Il desfac incet, dar o surprind si pe ea incercand sa arunce o privire. Realizez ca a trebuit sa il minta si pe tata, doar ca sa mi-l poata da, si apreciez asta.
- Vino.
Ii fac loc pe pat langa mine. Ma priveste putin surprinsa, apoi se așează pe locul liber.
Desfac si ultima bucata si imi tin răsuflarea cand recunosc scrisul.
- S-a întâmplat ceva? ma întreabă.
Da. S-au întâmplat multe.
Incep sa citesc. "...imi pare rau...". Doamne. "...o sa înțelegi, cu timpul..". Oare? "..nu renunt la tine.. ". Ce înseamnă asta?
Si apoi ultimele cuvinte, care m-au făcut sa izbucnesc. "..Te iubesc. Mereu. - Lucas"
Lacrimile imi curg nestavilite si nu ma mai pot controla. Ma iubeste? Dumnezeule, ma iubeste. Nu ca prietena cea noua, nu ca fata ciudata si balbaita, ci ca iubita. Mi-era frica, ca nu o sa pot sa-i mărturisesc niciodată ceea ce simt, din frica de a nu fi respinsa. Acum e prea târziu, desi simtim la fel, iar el nici macar nu o sa stie.
Asistenta ma ia in brate si ma strange tare, ca mama. Ma zgudui de la plansul ce nu se mai opreste. Plang pentru mine, pentru Lucas si pentru soarta nedreapta ce ne-a despărțit. ".. Nu renunt la tine". Oare ce vrea sa spuna cu asta? Oare se va întoarce?
- Oh, scumpo, imi pare asa de rau..
Brusc mi se aprinde beculetul si ma desprind din bratele ei.
- Stai putin. De unde ai asta?
Ezita puțin, apoi imi răspunde.
- De la el.
Stiam la care El se refera, dar voiam sa o aud din gura ei.
- De la care El?
- De la Lucas.
Atat mi-a trebuit.
- Cand ti-a dat asta?
- Cand a plecat.
- Stiu asta! Cand a plecat?!
Acum ca am gasit o carare, am de gand sa merg pe ea pana unde se poate.
- Ieri dimineață.
E plecat de ieri?! Si nu a putut veni sa-mi spuna macar doua cuvinte? Asta chiar e ciudat.
- Ti-a spus unde pleaca? intreb cu speranta.
- Nu stiam ca pleaca.
- Deci nu ti-a spus nimic despre asa ceva?
- Nu. Credeam ca e doar externat si merge acasa.
Ceva nu se leaga.
- Dar practic m-a implorat sa fac cumva ca asta sa ajunga la tine.
Strang hartia in pumn si imi repet din nou ca, ceva nu e in regula.
- A..a mai spus si altceva?
Scutura din cap si odata cu asta piere si entuziasmul meu.
- Mu..mulțumesc.
Constat ca m-am oprit si din plans, agitatia din mine luandu-i locul.
Asistenta pleaca, lasandu-ma singura sa ma pot obisnui cu situația. Cand ma vad singura, decid ca într-adevăr ceva s-a întâmplat cand Lucas a vorbit cu tata si asta l-a determinat sa dea înapoi. Oare l-o fi amenintat? Recunosc ca tata poate fi foarte autoritar si înspăimântător in situatii de urgenta. Dar Lucas nu e un las. Am înțeles asta din modul in care se confrunta cu matusa lui nebuna. El nu da inapoi. El nu renunta.
Asta e! ".. Nu renunt la tine ". Oare la asta s-a referit? Sper ca da, pentru ca doar in asta sta speranta mea.
Acum ca am gasit inca un indiciu, e timpul sa ma dau jos din pat. Am treaba de facut.
Imi desfac branula si restul firelor ce inca imi injectau vitamine in corp, de parca eram un fruct necopt ce trebuia sa dea bine pe raft. Ma avant si sa ma ridic din pat. Doar trebuie sa ma si imbrac cumva.
In momentul in care picioarele imi ating podeaua si simt raceala acesteia, constat ce dor mi-a fost de lucrurile simple. Nimeni nu m-a lasat nici sa ma ridic din pat, darmite sa umblu.
Ma ridic incet, primii pasi fiind cam greu de facut. Inca vad stelute si unicorni, dar e prea important ce am de făcut, asa ca nu le dau importanta. Ajung cu greu pana la locul unde-mi sunt hainele, apoi ca un om beat ajung si pana la usa. Acum trebuie doar sa ma furișez inainte sa ma observe cineva. Mai ales tata. Ma bucur ca mama nu poate fi si ea aici sa ma controleze din minut in minut. A trebuit sa rămână acasa. Cineva trebuie sa lucreze, dintre ei doi, nu-i asa?
Pandesc si intr-o parte si in cealaltă pana observ ca am cale libera. Apoi fug, atat cat poate o țestoasă turmentata si cu praf in ochi. Ajung in capătul coridorului si ma ascund dupa o floare imensa. Un palmier? O palmiero-floare poate? Inspectez atent inca o data,apoi scot un picior de dupa ghiveci, pregatita pentru runda 2. De pe hol se aud voci. Oameni ce vin incoace. Tata. Rahat! Ma pitesc si mai bine dupa crengile palmiero-florii si astept sa treaca. Poate da Domnul si scap nevazuta. Numar in minte secundele... 12..13..14.. Ii aud trecand pe langa mine si indepartandu-se.
Pfui, greu e sa evadezi dintr-un spital. Oare cum o fi la închisoare?
Aștept pana e liber si pornesc din nou. Cobor pe scarile de serviciu pana in holul mare de la parter. O iau la pas spre iesire. Asta-i partea cea mai usoara.
- Cum adica a disparut? Da,am inteles domnule.
Sau nu. Am uitat de partea cu salonul. Si-au dat seama ca am fugit. E timpul s-o sterg de-aici!
- Blocati usile! Nu iese nimeni! striga tipa de la informații.
Gardienii se reped sa-i execute ordinele si cand vad ca aproape mi se inchid portile spre libertate, imi vine sa urlu. Ma opresc langa usa inchisa si dau disperata din maini.
- Nu iese nimeni domnisoara. Ordine de sus.
- Dar ma așteaptă parintii! spun continuand sa fac cu mana unui cuplu de afara, care probabil ma cred nebuna.
- Va rog! O sa plece fara mine! Mama, așteaptă-mă! strig,incercand sa par convingătoare.
Asta e singura mea sansa.
- Sunt parintii tai? intreaba unul dintre gorile.
- Da!
Si imi deschide usa.
- Mulțumesc!
O iau incet la pas spre cuplul care se îndepărtează speriati de mine. Din spatele geamului paznicul inca ma fixează cu privirea. Trebuie sa-i fac jocul. Ma apropii de cuplu si zambesc.
- Buna. Eu sunt Eliza. Imi pare rau pentru mai devreme. Am pierdut un pariu. Stiti voi.. e plictisitor sa stai in spital.
Arunc o privire spre usa, unde vad ca cei doi s-au intors la treaba lor. Habar nu au ca i-am fraierit.
- Nici o problema. spune bărbatul.
- Pai, eu cam trebuie sa plec. si o tulesc spre cea mai apropiata statie de autobuz.
Trebuie sa il gasesc pe Lucas.

Buna tuturor! M-am intors! Sper sa va placa ce a iesit ^^