Heal me / Vindeca-ma

Capitolul 20

Capitolul 20
*Lucas*

    Stiam ca nu o sa iasa bine toata chestia asta cu psihiatrul. Nici macar nu stiu de ce am acceptat sa fac asta! De acum înainte o sa ma asigur de dinainte ca stiu unde mergem.
    Cand am auzit de programare in fiecare săptămână am crezut ca innebunesc. Nici in vis nu mi-ar fi trecut prin minte sa mai fie o a doua consultație, darmite in fiecare săptămână cate una! Ce-o sa fac acolo? O sa o ascult dandu-mi sfaturi stupide pe care spera ca o sa le aplic?! Nici vorba. Nu stiu cum sa-i spun Elizei cat mai frumos ca nu se va întâmpla.
     De cand am ieșit din cabinet, e ca un taifun. Si taifunurile sunt dezastruoase. Iti iau casa, masina si produc o grămadă de pagube. De-aia au nume de femei, nu-i asa? Katrina, de exemplu.
     - Imi spui si mie ce naiba ti-am facut?! striga nervoasa.
    Oh nu, deja se întunecă cerul. Hotarasc ca e mai bine sa o ignor, decat sa ne certam.
    Nu vreau sa ma cert cu ea, e prietena mea cea mai buna. Bine, singura mea prietena. Insa simt ca e mai mult de atat si stiu ca si ea simte la fel. Doar ca suntem destul de idioti amândoi incat sa asteptam ca, celalalt sa faca primul pas.
    Imi vad de drum, ea tipand nervoasa la mine. Nu mai suport asta. Apas acceleratia incercand sa ma concentrez la un singur lucru: sa ajung acasa si sa clarific totul. Asa nu se mai poate.
    Ajung pe un drum întins, gol din fericire pentru acceleratia mea. Ma asteptam sa-i fie frica, insa Eliza se uita pe fereastra si ma ignora. Înțeleaptă alegere. In fata mea se iveste o curba si apas frana. Nici un efect. Ce dracu se întâmplă?!  Apas mai tare, dar tot nimic. Ok, fa Doamne sa nu se întâmple nimic. Trag de frana de mana. Acelasi efect. Ok, asta e grav, e foarte foarte grav! Nu pot sa-i ascund asta Elizei. Cel puțin trebuie sa stie de ce moare. Ma doare sufletul sa-i spun, si e numai vina mea pentru ce va urma, dar nu pot schimba nimic.
    Un singur lucru apuc sa-i zic înainte ca masina sa sara peste parapet si sa ne izbim de un copac.
     - Nu avem frâne!!!
    Apoi negru.
.
.
.
    Deschid ochii incet si constat ca ma dor al naibii de tare. Cum pot sa te doara ochii?! Incerc sa-mi ridic mana, dar mi-e tintuita in ceva greu si strain. Ghips. Si cealaltă la fel. Misc plapuma si imi dezvelesc piciorul, care spre surprinderea mea e înfășurat intr-un bandaj, de sus pana jos. Ici colo sunt mici pete de sânge, ceea ce ma infioara.
    O asistenta blonda si micuta se apropie de patul meu si notează ceva pe o foaie, apoi se întoarce spre mine.
     - Ce bine ca te-ai trezit. Radu, nu-i asa?
    Eram gata să-i spun ca nu asta e numele meu, cand realizez ce spune ea defapt. Radu a fost aici?! Cand?!
     - Ăă, te-am mai..vazut înainte? intreb.
     - Desigur. Azi dimineață mi-ai spus sa stau cu tine, pana vine mama ta. Doar ca nu a aparut pana acum si eu am avut ceva de facut si... Imi pare rau.
     - Nu-i nimic. Ți-am mai spus si altceva.. azi dimineață?
     - Nu stiu daca ar trebui sa-ti spun asta..
    Acum mai vii de-acasa.
     - De ce? intreb rapid.
     - Poate e puțin jenant pentru tine..
    Isi coboara privirea spre podea si eu imi bat capul in speranta ca o sa-mi amintesc ce-am făcut, insa nu pot, bineînțeles. Eu si Radu nu impartasim memoria si amintirile.
     - E in regula. Spune-mi.
    Ma privește nesigura.
     - Pe bune, e in regula.
     - Pai, cand am intrat in salon...plangeai. Si..si ziceai ca ti-e frica..si intrebai unde e mama ta.. Erai ca..un copil.
    Ok, nu a fost chiar asa stânjenitor. Am plans doar, si puțin tipat..hai ca e ok.
     - Stii, nu trebuie sa fi jenat ca ai plans. Toata lumea plange. Si tu erai speriat, e de înțeles. Nu-ti face griji, nu o sa spun nimănui.
     - E in regula. Nu ma deranjează chestia asta.
     - Oh, pai..atunci eu plec. Daca ai nevoie de ceva, striga-ma.
    Se intoarce sa plece, dar imi dau seama ca habar nu am de cat timp stau in spitalul asta.
     - Stai putin!
    Se oprește si se intoarce spre mine.
     - Da?
     - Mai am o întrebare.
     - Desigur.
     - De cat timp sunt aici?
    Cred ca, calculează in minte.
     - Maine se face o săptămână.
     - O săptămână?!  Si de ce nu-mi amintesc nimic?
    Ma privește cu compasiune. Urasc privirea aia.
     - Erai inconștient.
    Ok, baieti, ascultați-mă!  Niciodată, dar niciodată sa nu va urcati la volan nervosi sau cu o prietena sâcâitoare. In caz contrar, primiti cadou picioare rupte, maini lipsa sau o săptămână de inconștienta. In cel mai bun caz!
     - Cum te cheama? Sa stiu..pentru data viitoare.
     - Tessa. Poti sa-mi spui Tess, e mai scurt.
    Imi ofera un zâmbet cald, înainte sa iasa si sa ma lase singur cu demonii mei.
    Vazandu-ma singur, m-am gândit sa pun in ordine tot ce s-a întâmplat. Frânele alea nu aveau cum sa se strice singure. Ambele! Trebuie sa aflu ce se întâmplă si repede. Doar ca nu ma pot mișca. Minunat.
    Tot ganditul asta m-a dus in diferite directii, facand alte presupuneri si alte scenarii. Insa am uitat un lucru foarte important, pe care nu stiu cum naiba l-am evitat, fiind cel mai evident.
     - Eliza!
    Incep sa ma agit, incercand sa trag plapuma de pe mine si sa ma dau jos din pat. Ușor de zis, greu de făcut. Planul B.
     - Tess! Tess!
    După 2 minute, in cadrul usii isi face apariția o Tess gafaind, ingrijorata si obosita.
     - Ce s-a întâmplat? Te doare ceva?
     - Eliza. Unde e?!
     - Cine e Eliza?
    Imi vine sa-i dau cu ceva in cap in momentul asta, in ciuda faptului ca a fost draguta cu mine. Oi fi eu bolnav, da nu-s dislexic.
     - Fata cu care eram in masina! Unde e?!
     - Nu stiu, scumpule. Nu face parte din departamentul meu.
     - Nu se poate! Ce i-ati facut?! Unde e?!
    Eram ca un nebun. Nu imi puteam imagina ca ar fi patit ceva, stiind ca eu eram vinovat de asta. Trebuia sa fac ceva.
     - Calmează-te!  Te rog!
    Tess ma tine de maini, asigurându-se ca nu sar din pat, desi nu prea pot sa ma misc, alo!
     - O sa aflu unde e, bine?  Doar calmează-te. O sa fie bine.
    Ii mulțumesc de un milion de ori, in gand repetand rugaciuni ca Eliza sa fie bine.
.
.
.
    Stau in patul asta deja de doua ore si inca ma chinui sa gasesc o cale de a ma dezlipi de el. Fara sa punem la socoteala săptămâna de care nu imi amintesc, astea doua ore parca au fost doi ani. Nimeni nu a venit sa-mi spuna ce s-a întâmplat cu Eliza si de cel putin 15 ori m-am gândit sa incep sa urlu din nou. Nici un vizitator nu am avut, bineînțeles,  in afara de Eliza care nu stiu unde e si de Vio pe care nici din cosciug nu as vrea s-o vad, mai am doar gasca mea. Si ea e plecata in vacanta la ski, in timp ce eu sunt schilod. Asta da viata corecta.
    Dupa inca 20 de minute terifiante, Tess intra in sfarsit in salon. Automat incerc sa ma ridic in sezut insa sfarsesc cu o runda de dureri ce tine vreo 5 minute.
     - Era si cazul. Au trecut doua ore, ce dracu! Deci?
    Fata ei nu arata prea bine.
     - Vorbeste!
     - Eu..
    Asta nu arata bine deloc.
     - Astazi Tess!
     - Ea..e..e tot in coma.
    Si tocmai am fost lovit in cap cu o caramida.
     - Ce-ai spus?! Coma? Cum adica "tot in coma"? De cand e asa?!
     - De la accident. Nu s-a trezit inca.
     - Voi sunteti nebuni, oamenilor! Stau aici de o săptămână si nimeni nu imi spune nimic!
    Acum chiar o sa-i dau cu ceva in cap.
     - Erai inconștient!
     - Nu si azi! replic urland la ea.
     - Radu, calmează-te!
     - Nu-mi spune tu mie ce sa fac! Si nu ma cheamă Radu! Ia mana de pe mine!
    Ma tot misc in sus și-n jos, încercand sa ma eliberez. Arat ca o foca turbata acum, dar reusesc sa o indepartez de mine pe Tess. Acum mai trebuie sa scap din patul asta blestemat! Doar nu credeau ca o sa ma poata tine departe de ea, si de-as fi turnat in ghips si prins cu șurube de pat. O sa merg cu tot cu pat daca trebuie!
     - Ar fi bine sa ma duci la ea in momentul asta sau va distrug pe toti!
     - Dar, nici nu te poti ridica din pat! Nu ai voie!
     - In momentul asta ma doare in cot dacă am voie sau nu! Nu esti maica-mea!
     Ma zbat intr-o incercare de a ma ridica, zadarnic insa.
     - Radu, e imposibil!
    Tess e cam speriata, si pe buna dreptate.
    Vad doctori gonind pe coridor, vorbind intre ei, toti mergand in aceeasi directie.
     - Salonul 37C Dan! Aduceti....
    Se auzea de pe hol o galagie continua.
     - Da-mi drumul! Unde merge toată lumea?!
     - Fata ce era in coma. Starea ei se inrautateste. spune o asistenta ce tocmai intra.
    Oh doamne!  Eliza! Cred ca destinul meu e sa ard in iad.
     - Da-mi drumul! Trebuie sa merg! Trebuie sa o vad! Lasa-ma!
    O imping pe Tess de pe mine. Se chinuie sa ma calmeze dar nu are vreo sansa. Nu cand persoana pe care o iubesc e pe cale sa moara din cauza mea.
     - Imi pare rau. spune Tess.
    Apoi simt cum un ac imi strapunge pielea si somnul ma inghite.

Hello ^^
Capitol nou! 
Încă ma gândesc cum sa continui povestea, am mai multe variante si cred ca pana la urma o sa dau cu banul ca sa aleg una :))
Pana atunci, enjoy ^.^