Heal me / Vindeca-ma

Capitolul 4

Capitolul 4

         Ies in vacarmul strazii si ma uit din nou pe biletel. Am 3 adrese: una e la 2 strazi distanta de mine, iar celelalte 2 sunt chiar in centru.
        Sunt uimita chiar eu insumi ca fac asta, dar mai ales parintii mei, care sigur ma cred deja o cauza pierduta. Ei, cam asta e singurul lucru pe care pot sa il fac pentru ei. Nu pot sa ii invinovatesc ca s-au saturat de mine. In fond, la 19 ani deja trebuia sa merg la facultate sau cel putin sa imi gasesc un job part-time. Dar fiindca sunt antisociala, din cate se pare, nu am reusit sa fac nici una nici alta. Cred ca pentru ai mei ar fi un cadou nemaipomenit daca as putea sa obtin o slujba si sa nu le mai stau pe cap 24/24, din moment ce facultatea am cam exclus-o din discutie, iar ai mei s-au obisnuit cu ideea. Acum ca am terminat liceul si nu mai am ore, nu fac nimic toata ziua, in afara de a sta singura si a admira peretii, sau de a citi. Desi sunt un model de fiica pe care si l-ar dori multi parinti, adica linistita, fara betii, droguri si plansete dupa baieti, sunt in acelasi timp si un tip de persoana pe care nu l-ai alege daca ai avea aceasta posibilitate. Asadar, parintii mei s-au pricopsit cu mine si nu prea au ce sa faca. Alegerea a fost facuta pentru ei.
        Uneori imi pare rau ca nu ma straduiesc mai mult sa ii fac fericiti, chiar daca asta ar insemna sa ii las singuri o zi intreaga ( ceea ce nu fac ) sau pur si simplu sa imi fac un prieten care sa nu fie imaginar. In afara de Davis, cel care imi este si prieten si frate atunci cand este nevoie, nu am pe nimeni care sa nu ma considere o ciudata venita de pe o planeta unde se vorbeste prin priviri. Nici nu imi amintesc cum ne-am imprietenit, sau mai bine spus, cum de a avut curajul sa se apropie de mine si mai mult de atat, sa isi doreasca sa fim prieteni. Oricum, ii sunt recunoscatoare ca nu a fugit mancand pamantul si dandu-ma la ziar drept Ciudatenia de la CNSU . Multumesc Davis!
        Compar adresele gasite pe internet si ma hotarasc sa incep cu cafeneaua cea mai apropiata. Era numita The Chaser . Nu a fost greu sa o gasesc .Deasupra intrarii era un logo imens pe care scria The Chaser, cu litere argintii. Din afara arata mai mult ca un loc de intalnire pentru rockeri. Decid totusi sa arunc o privire, stiind ca va fi un efort imens pentru mine sa scot cateva cuvinte, oricine mi-ar iesi in cale. Ei, nu poate fi atat de rau.
        Intru pe usa mare de sticla si dau intr-o incapere mare, semi-luminata si plina de fum. Nici nu apuc sa privesc in jur, caci cineva incepe sa strige. Si am un sentiment ca eu sunt victima si deodata ma simt ca un intrus.
        - Hei papusa, bei ceva? spune un barbat si incepe sa rada ca la cea mai buna gluma a anului. Are cam 30 de ani si o claie de par care indica faptul ca ori e rocker, ori e ticnit.
        Nu, papusa nu bea azi. Defapt papusa nu bea prea des, iar atunci cand se intampla, in pahar e lichior sau cel mult sampanie.
        Ma uit din nou la cum arata localul si imi dau seama ca am nimerit intr-un loc plin de ciudati si posibili pedofili. Nu mai stau pe ganduri si fac cale intoarsa inainte sa apara si alte specimene. E clar ca locul asta nu e de mine. Nu as rezista nici macar o zi. Ies din nou in strada si respir aerul "proaspat". Apoi pornesc spre urmatoarea cafenea. sper sa am mai mult noroc de data asta.
        In 15 minute ajung in centru si gasesc si prima cafenea destul de usor. Ii spune Soft si e situata pe o alee proaspat renovata. Logo-ul de la intrare e chic si micut, fara nimic sclipitor sau exagerat.Pe usa de la intrare e lipit un afis cu : " Cautam chelner sau vanzator part-time."  Mi se pare destul de linistita si zic ca merita o sansa.
        Pasesc inauntru si simt un miros usor de cafea si alte arome. Ochesc o masa intr-un colt, langa fereastra si ma grabesc sa o ocup, in speranta ca nu va trebui sa comunic mai mult decat e necesar, daca sunt ascunsa aici. Din cate observ, doar 4 mese sunt ocupate si toti sunt preocupati de altceva. Deci pot fi fata invizibila din nou.
        Incaperea e frumos decorata, cu ornamente retro si aranjamente florale minimaliste. Pe un raft sunt asezate niste carti, iar pe pereti cateva tablouri infatisand diverse locuri din lume.
        Imi spun sa mai astept putin, ca sa vad cum e personalul si sa ma decid daca ar trebui sa cer informatii in legatura cu jobul. Daca sunt la fel de ciudati ca si ceilalti? Daca sunt extraterestrii si doar incearca sa para draguti?
        Aud usa de la intrare deschizandu-se si niste rasete masculine ajung pana la mine. Probabil sunt niste studenti sau vreo cativa elevi de liceu. Se indreapta spre o masa tocmai in celalalt capat al cafenelei si continua sa vorbeasca. Imi dau seama ca sunt doar 2. Dupa vocea lor groasa si profunda, pot sa ghicesc cam cum arata. Dar nu pot sa vad decat capatul mesei unde s-au asezat. La naiba cu masa asta si cu firea mea antisociala! Ma tenteaza sa ma mut la masa de langa ca sa vad mai bine, dar asa voi parea si mai ciudata decat sunt deja. Nu vreau sa sperii clientii, doar vreau sa obtin o slujba aici!
        Reusesc totusi sa renunt la ratiunea mea mult prea activa si ma mut la masa de langa, incercand sa nu fiu observata.Per-fect! Acum am o priveliste ca de revista. Si wow.. Ce mai revista!         Unul dintre ei sta cu spatele si nu pot vedea prea bine, insa celalalt e un exemplar destul de reusit..Nu pot sa cred ca am spus asta! Nu e ca si cum as vorbi cu cineva vreodata; nu pot sa vorbesc nici cu vanzatoarea de la magazin fara sa ma balbai sau sa ma uit in gol, darmite sa ajung sa vorbesc cu o asa persoana, si in plus si fara holbat sau munti de rusine ca nu pot vorbi si eu ca un om normal, cu un om la fel de normal.
        Tocmai cand eram pe la mijlocul fanteziei mele ca as vorbi vreodata cu un baiat, in afara de Davis, tipul cu spatele se hotaraste sa vorbeasca.
         - Lara, doua cafele, te rog !
        Chelnerita se uita spre el si spune:
        - Imediat! Am uitat de un client, ii spune cu o voce vinovata si arata spre mine.
        De parca nu as putea sa o aud !!!
        In acelasi moment, acelasi tip se intoarce spre mine, bineinteles ca pentru a vedea despre cine vorbeste chelnerita.
        In secunda in care i-am vazut fata, parca m-a lovit un trasnet. Oh doamne! E copilul cu trenuletul! In cateva secunde am trecut prin toate nuantele de rosu, pana am ajuns la un rosu-aprins. Oh doamne! Pe langa ca nu vad prea des oameni, atunci cand ii vad, mereu trebuie sa fie cineva la care nu ma astept.
        - Vin imediat! se aude din nou vocea chelneritei, si se indreapta spre mine.
        - Ai dori sa bei ceva? imi spune cu o voce calda. Imi cer scuze pentru intarziere...
        - Ăă, da , sigur. O ciocolata calda..
        Wow, am reusit sa vorbesc fara sa par penibila.
        - Ok, ma intorc imediat. si se indeparteaza grabita.
        In 5 minute se intoarce cu ciocolata mea si apoi merge sa le duca cafeaua nou-venitilor.
        Astept ca tipul din ziua precedenta sa ma observe si sa isi aminteasca de mine, desi ar fi fost putin jenant pentru el, insa nici nu pare ca m-a observat, desi se uitase la mine cu 5 minute in urma. Eh, probabil sunt prea departe de el si de aceea nu ma recunoaste.
In timp ce Lara se intoarce la treaba, cei doi continua sa vorbeasca si sa rada, sunetul armonios al conversatiei lor captivandu-ma total.
        Dupa vreo 20 minute in care mi-am savurat ciocolata si i-am spionat de la distanta pe cei 2, imi dau seama ca nu am nicio sansa sa fiu recunoscuta de Radu, da , asa cred ca il cheama, din cate imi amintesc din ziua precedenta.
        Ma ridic, ii las fetei banii pe tejghea si ii multumesc, promitand ca o sa revin. Apoi planuiesc sa trec pe langa masa baietilor cat mai incet cu putinta, pentru a-l studia mai bine pe baiatul misterios, care se juca cu trenulete cu abia o zi in urma. Azi pare un om total diferit, nicidecum un copil de 6 ani fascinat de jucarii. Doar ca, bazandu-ma pe nelipsitul meu ghinion primit cadou la nastere, reusesc sa ma impiedic fix de scaunul "copilului". E clar, ghinionul meu e la datorie si azi. Multumesc din suflet!Nici nu putea fi mai jenant de atat. Un om care ma intereseaza si pe care aproape l-am doborat in tentativa mea de a-l studia mai bine . Jenant.
        - Scu-scuze..reusesc sa ingaim dupa 10 secunde de rusine monumentala.
        - Esti bine? ma intreaba in acelasi timp, aparent ingrijorati, chelnerita si tipul misterios.
      - D-da.. Nu am patit nimic..Scuza-ma. ii spun din nou, iar apoi au fost cele mai lungi 30 de secunde din viata mea, in care pur si simplu m-am holbat in ochii acestui baiat, sperand ca voi descoperi indiciul pe care il caut. Speram ca o sa gasesc motivul pentru care ieri avea o minte de copil de 6 ani, iar azi e un tanar obisnuit, ah nu, nu obisnuit, ci per-fect!
        Mai mult decat atat, voiam sa stiu de ce nu ma recunoaste, sau cel putin voiam sa aflu ce s-a intamplat atunci pe scari. Nu am gasit nici un raspuns in ochii lui,asa ca am renuntat pentru moment.
        Intr-un sfarsit imi aduc aminte ca ma holbez si incerc sa salvez cumva situatia. Dar cum azi e ziua mea norocoasa, nici nu apuc sa ma ridic,ca mai cad o data , in toata splendoarea mea. Acum astept rasetele nesfarsite ale celor din cafenea, dar mai ales ale celor 2 baieti pentru care am facut stand-up comedy pe gratis. Astept. Dar nu aud decat : " Lucas, ajut-o sa se ridice si condu-o tu pana afara." Ma pregatesc sa dau ochii cu celalalt exmplar de perfectiune, insa asa-zisul Lucas, era defapt Radu.
        Stai ca nu mai inteleg nimic! Care e numele lui adevarat? Sau il cheama Radu Lucas? Nu se poate, suna prea ciudat,desi sunt convinsa ca lui i s-ar potrivi si Dexter sau Mickey Mouse si tot ar fi perfectiunea intruchipata.
        Ma prinde de mana si imi spoteste la ureche:
        - Stai linistita, am vazut chestii mai amuzante decat asta..si il pot auzi cum chicoteste. Tine-te de mine. Poti sa mergi?
        Da, doar nu mi-am rupt nimic! Am cazut doar pentru ca ma holbam la tine si asteptam o explicatie !! voiam sa ii urlu in fata, dar am facut uz de ratiunea ce mi-a mai ramas si am tacut.
        - Sigur. Multumesc..raspund timida.
        Imi intinde mana si asteapta sa i-o iau. Cand imi dau seama de asta, deja parca imi vedeam fata in oglinda, si era de un rosu-portocaliu. Ii iau mana si ma ajuta sa ma ridic, apoi ma conduce pana la usa.
        - Multumesc.. spun a doua oara si nu sunt sigura ca m-a auzit, fiindca doar zambeste. Oh, ce zambet perfect. Cu greu ma desprind de el si vreau sa ii mai multumesc o data, ca un robot ce sunt, insa mi-o ia inainte.
        - Eu sunt Lucas. Si tu esti...?
        Ok, panica. Deci chiar e Lucas. Atunci Radu o fi fratele lui geaman si debil mintal? Iar eu trebuie sa ma prezint acum. Oh doamne, urmeaza repriza de balbait sau de vorbit la cel mai mic volum posibil. Totusi, dau ce-i mai bun.
        - Eliza. Eu sunt Eliza.. si sunt extrem de mandra de mine, ca nu arat ca un catel speriat.
        Zambeste si parca se gandeste la ceva.
        - Nu te-am mai vazut pana acum. Esti noua aici? ma intreaba curios.
        Alo! Locuiesc aici de cand m-am nascut ! Dar normal ca nu m-ai vazut. Eu sunt fata aia ciudata, prietena cu Casper, de care fuge tot orasul. Defapt eu fug de ei, dar astea sunt doar detalii.
        - Ăă..nu..doar ca..stii..nu imi place sa ies in oras..
        Se uita la mine cu o expresie curioasa si ma tenteaza sa il intreb si eu cate ceva. Dar imi amintesc de spectacolul meu absolut ridicol si renunt la idee.
        - Ar trebui sa plec..
        - Ah, da , sigur. Mi-a parut bine de cunostinta. Si sa stii ca deja amuitat ce s-a intamplat inauntru! spune zambind din nou.
        Ii multumesc cerului ca e asa dragut incat sa nu mai aminteasca de acest subiect, dar tot am niste curiozitati. Imi dau seama totusi ca as parea o disperata si imi sterg din minte posibilitatea unui interogatoriu.
        - Multumesc si pentru asta..si indraznesc sa afisez un zambet stramb.
        - Sper sa ne mai vedem. Defapt sunt chiar sigur de asta, Eliza.
        Felul in care imi pronunta numele imi da fiori si realizez ca si eu imi doresc sa ne mai vedem. Nu neaparat pentru a-mi satisface curiozitatea legata de memoria lui ciudata, ci pentru ca mi se pare fascinant.
        - Si eu sper. spun cu tot curajul pe care il am, si in minte deja mi-am dat o palma. Ii intorc spatele si plec, dar pot simti cum incepe sa rada in urma mea. Oh, am scapat cu viata unei conversatii super lungi cu unul dintre cele mai frumoase persoane din lumea asta.
        Ma plimb in josul strazii si ma opresc la o trecere de pietoni. Acum, ce mai am de facut azi? ( azi mi-am propus sa le fac un cadou parintilor mei, si sa stau departe de ei ). Ah da! realitatea ma loveste direct in frunte. Jobul ! Fir-ar! Tocmai am ratat o sansa buna si in plus m-am si facut de ras! Sunt foarte talentata, ce sa spun...
        Maine o sa o iau de la capat.
        Poate ghinionul meu doarme in weekend!