Sunt doar a ta

Capitolul 3 - „Ședința se amână."

                       》Emma《

          Pufnesc nervoasă când ondulatorul refuză să funcționeze și-l arunc în chiuvetă. Doar mie mi se putea întâmpla asta când trebuie să-mi întâlnesc clientul și mai târziu să merg la prima înfățișare la tribunal. Renunț la coafura proaspăt abordată în acest an, revenind la clasica coafură și anume cea naturală și doar pieptănată. Aproape că-mi rup brațul ca să-mi închid rochia, răsuflând puternic când reușesc. Sunt convinsă că astăzi este o zi cu ghinion pentru mine. Deja am primit destule avertizări din partea Universului, iar după pățania din facultate, am decis să le iau în serios. Ce păcat căci contractul semnat nu-mi permite să fac asta, ci mă obligă să mă prezint la treabă.

          Fac ultimele retușuri ținutei fiind minuțioasă cu fiecare detaliu în parte. Înainte să profesez nu mă strofocam atât de mult și nu încercam să ating perfecțiunea, dar meseria include un cod vestimentar mai sofisticat. Dacă tot apăr criminali, totuși să arăt elegant în timp ce o fac. Îmi îndrept postura, mulțumită de ceea ce văd în oglindă și-mi ridic bărbia. Pot face asta, mă încurajez de una singură, știind prea bine că urmează să dau ochii cu un individ periculos.

          Privirea îmi cade spre colier, reflectat cu exactitate de oglindă în jurul gâtului meu. Frânturi din noaptea în care am fost aproape să-mi pierd viața îmi perindă pe retină și rânjetul plin de încredere se evaporă când clipesc pentru a doua oară. Resimt gura rece a pistolului pe ceafa mea și tresar cuprinsă de o răcoare inexplicabilă. N-am mai simțit asta de foarte mult timp. Îmi recapăt simțurile, coborând privirea spre mâna mea care mi-a strâns, involuntar, colierul. O înlătur de parcă m-a ars și înghit în sec când îmi întâlnesc proprii ochi în oglindă.

          Nu acum, Emma. Nu e momentul să cazi, nu este timp pentru trecut. Mă îmbărbătez, blocându-mi lacrimile ce n-au apucat să cadă. Iau aer în piept și decid să plec înainte ca un alt episod asemănător să înceapă.

          Am avut parte de multe procese pe care le-am trecut cu lejeritate, dar procesul uitării este mult mai complex. Mi-am imaginat de multe ori scena într-o sală de judecată normală: Creierul meu ca judecător, inima mea reclamantă și el pârâtul. Din păcate, oricât ar da verdictul și ar spune să dau uitării totul, e dificil. Dificil pentru că, precum un șarpe, m-a înconjurat și m-a sufocat până la ultima suflare. Am știut că o să doară încă de la prima privire, dar n-am știut că o să cauzeze atât de multă suferință. Am iubit, subestimând clipa despărțirii. Subestimându-l pe el și punându-l pe un piedestal cu atribuția că nu mi-ar provoca rău niciodată, mi-am eutanasiat inima cu bună știință.

          Conduc mașina până la firmă, ieșind tulburată după parcare. Merg direct înspre biroul meu fără să salut pe nimeni, amețită de amalgamul de stări ce au considerat că astăzi este ziua potrivită să-mi dea de furcă. Colegii mei deja știu situația, atunci când vin tăcută la muncă, mai bine să nu fiu deranjată de nimeni.

          Deschid cu putere ușa și intru afectată de ce se petrece în capul meu. Îl privesc pe brunetul ce stă așezat cu degetele împreunate în poală, analizându-mă ca pe un animal exotic când dau năvală înăuntru. Închid ușa, rămânând cu fața spre ea o scurtă perioadă. La dracu'! îmi spun în gând când îmi imaginez cum am arătat. O lunatică, ce mai impresie am fost în stare să creez. Îmi ridic capul și răsuflu ușor ca după să-mi așez un zâmbet fals pe chip.

          — Trebuie să fiți domnul Brătianu, bine ați venit! aproape că vomit în gură când sunt nevoită să fiu politicoasă cu un individ asemenea lui.

          Merg în fața lui, silindu-l să se ridice când îmi întind mâna spre el. Singura dovadă de bună creștere din partea sa. Ochii lui mă observă cu o intensitate halucinantă, captând fiecare microreacție de la mine. Aproape că râd când înțeleg acest comportament animalic de-a dobândi controlul și a mă intimida.