Porțile inimii Emmei Tudor s-au închis definitiv după plecarea lui Adrian. Se axazează pe cariera sa, menținând cu fermitate jurământul că nu va iubi din nou. Reprimă apariția lui Adrian în viața ei, transformându-l într-un străin în mintea sa.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
ㅤㅤCapsatorul folosit de Oana îmi zgâria timpanele și nu eram sigură cât mai puteam rezista în acest fel. Bănuiam că o făcea intenționat. Mă pedepsea. O făcea pentru că dispărusem două zile, două zile în care și-a făcut mii de griji pentru mine. Dar eram bine. Cel puțin așa mă mințeam.
ㅤㅤNoaptea pe care Adrian a dormit-o la mine a lăsat urme adânci în relația dintre noi, și așa instabilă. Mă simțeam în derivă și n-aveam nimic de care să mă apuc ca să rămân pe loc. Cum aș fi putut s-o fac? N-am primit nici măcar două secunde în care să respir. S-au întâmplat prea multe în prea puțin timp.
ㅤㅤCând am oftat, Oana s-a oprit din lucru și și-a ațintit ochii asupra mea, dar am evitat să-i susțin privirea. Nu puteam să-i spun nimic din ce am trăit. Cum puteam să-i spun celei mai bune prietene a mea că am fost amenințată cu moartea, iar bărbatul care m-a rănit în cel mai dur mod a jurat să mă protejeze? Suna la fel de nebunesc pe cât era.
ㅤㅤ— N-am nevoie de alte predici, i-am tăiat-o când verdele din pupilele ei a căpătat noi semnificații.
ㅤㅤ— Bun, a răspuns tăioasă și s-a ridicat, trântind capsatorul pe suprafața biroului, producând un sunet infernal. Pentru că n-am nimic să-ți spun! a replicat acidă și a scăpat din spatele biroului improvizat ce încă se afla aici, ieșind țanțoșă din încăpere.
ㅤㅤAm rămas nemișcată, incapabilă să pricep ce tocmai s-a întâmplat. Știam că era supărată, dar nu credeam că era atât de furioasă.
ㅤㅤAnalizam ușa pe care a plecat când un val de tensiune m-a luat pe neașteptate și am simțit nevoia să mă ancorez în scaun ca să nu-mi pierd contactul cu realitatea, spatele aproape că mi se îmbinase cu pielea scaunului și-i distingeam fiecare parte componentă din care era alcătuit pe dinăuntru. Dar nu mă ajuta. Nu alunga sentimentul care mă încerca fără să-mi fi dat un avertisment înainte. Conștientizam bomba care zăcea în mine și era pe punctul de a exploda, fără ca nimeni să fie capabil s-o dezamorseze la timp. Nu știam cât voi mai putea face asta. Nu știam cât voi mai putea să îndur din tot amalgamul de emoții care voiau să mă termine de-a binelea. Și, totuși, iată-mă, nu făceam absolut nimic ca să mă ajut să ies din asta. Tot ceea ce făceam era să mă ascund. Mă ascundeam de Oana. Mă ascundeam de Adrian. Mă ascundeam de mine. Mă ascundeam de ce simt. Am obosit să mă ascund. Am obosit să simt.
ㅤㅤTrăiam fiecare zi în așteptarea unei clipe care avea să facă bomba să explodeze. Dar așteptam în zadar, pentru că acea clipa nu părea să sosească. Probabil n-o va face niciodată. Probabil, voi dispărea înainte ca ea să explodeze și atunci nu va rămâne nimic din mine care să se împrăștie datorită ei. Atunci, ar fi inutilă. Atunci, s-ar dovedi că mi-a făcut viața mizerabilă fără niciun scop pentru că Adrian o să mă distrugă cu mult înainte ca ea să încerce măcar.
ㅤㅤMi-am strâns ochii cu putere și mi-am alungat din minte toate gândurile oribile. Am obosit să gândesc.
ㅤㅤBlonda s-a întors senină, dar s-a oprit lângă ușă după ce a închis-o. Ea se uita la mine, simțeam asta. Senzația ochilor ei nu putea fi confundată cu nimic. Eu mă uitam în direcția ei, dar nu mă uitam la ea, mă uitam prin ea și Oana înțelegea asta. Înțelegea furtuna din mintea mea fără să fie nevoie s-o articulez în cuvinte. Înțelegea că mă pierd și nu puteam opri asta. Nu știam cum să opresc asta.
