Sunt doar a ta

Capitolul 7 - „A fost o luptă pierdută dinainte de a începe."

          — Emma, ce se întâmplă cu tine? Oana m-a luat la întrebări dintr-o dată și mi-am îndreptat privirea confuză spre ea.

          Mi-am mișcat capul în nedumerire, iar Oana a venit mai aproape de mine după ce a scanat totul în jurul nostru. Ne aflam pe holul tribunalului, așteptând să fim chemați în sală. Iustin stătea undeva mai departe de noi, cu capul lipit de perete și privind în gol. Adrian și încă un bărbat ce ne-a tratat cu spatele de când am ajuns aici discutau intens ceva la câțiva zeci de metri de noi. Adrian aruncându-mi din când în când câte o ocheadă ce ar fi vrut să fie subtilă. 

          — Pari... distrasă, aruncă concluzia trasă și m-am încruntat.

          Distrasă? Nu cred că s-a ajuns până acolo. Da, mi-am petrecut ultimele zile gândindu-mă la prostia ce urma s-o fac și ipostaza penibilă în care m-am pus eu cu bună știință, dar m-am focusat asupra cazului. Am făcut asta pentru că este calea de scăpare din tot circul acesta. Aș putea zice că am făcut-o pentru mine, mai mult decât am făcut-o pentru Iustin. Nu-mi pasă extraordinar de mult de soarta lui Iustin, chiar deloc. Îmi pasă de mine și de drama ce continuă să mă urmărească necontenit. Fără să-mi dau seama pe moment, privirea mea cade asupra lui Adrian ce deja se uita la mine. Ochii lui mă analizară până la ultimul por și am înghițit în sec, cu o temere prostească că ar ști ce gândesc.

          — Sunt bine, Oana, o rostesc cu dorința de a fi adevărat, dar poate fi considerat un maxim de jumătate de adevăr.

          Sunt mai bine decât am fost în urmă cu doi ani? Cu siguranță. Sunt mai bine decât eram când Adrian nu era aici? Nu. Prezența lui răscolește prea multe, chiar și fără intenție. Oana nu părea convinsă de ce am spus și am zâmbit forțat, dar pe cine vreau să păcălesc? Oana e prietena mea cea mai bună, mă cunoaște mai bine decât oricine. Mi-a fost alături în cele mai grele perioade ale vieții mele, să cred că o pot păcăli e doar un vis frumos.

          — Vom vorbi mai multe după proces, mă anunță și aprob.

          Nu se va întâmpla asta, însă e mai bine să spun ca ea pentru a nu se isca o ceartă fără sens. Mi-am petrecut prea mult din viață ținând doliu pentru un om care încă trăiește. Pe deasupra, un om care n-a dat doi bani pe sentimentele mele. 

          Suntem chemați înăuntru spre bucuria mea că voi evita mai multe schimburi de priviri inconfortabile. O așteptăm ridicați pe judecătoare, iar aceasta intră deschizând ședința. Toți ceilalți se așază, doar eu rămân în picioare.

          — Onorată instanță, partea apărării cere anularea procesului din cauza lipsei de probe.

          — Nu exista un raport al poliției? Un martor? întrebă și mi-am dres glasul, aruncând o ultimă privire spre un Adrian împăcat cu gândul că va pierde.

          — Acuzația legată de posesie de droguri a fost soluționată. Clientul meu a fost acuzat pe nedrept după ce fosta lui logodnică a plasat narcoticele în mașină. Aveți aici actul doveditor, merg hotărâtă să termin povestea asta și întind foaia spre judecătoare.

          O citește apoi încuviințează și mă întorc la locul meu. Iustin mă privește fericit, dar vizibil emoționat.

         — Acuzarea are ceva de adăugat? îi dă șansa să se salveze, dar Adrian se ridică cu o figură ciudată.

          — Nu, Onorată instanță, declară simplu, iar judecătoarea își plimbă privirea de la unul la altul.

          Bărbatul de lângă Adrian părea scandalizat, ca și cum Adrian a făcut total opusul a ce au vorbit, dar acum era prea târziu. Judecătoarea aprobă cererea și-l declară pe Iustin Brumaru un cetățean liber.