Sunt doar a ta

Capitolul 6 - „Nu vrei asta."

          O priveam pe blondă cum se fâstâcea în scaun, vizibil deranjată că trebuie să fie aici. Dar ea m-a chemat. Mi-am ațintit privirea spre materialul feței de masă, convinsă că mă va ajuta să mă deconectez din această situație. Dar nu m-a ajutat. Carla continuă să mă fixeze cu o anumită stânjeneală în privire, iar eu continui să-i evit ochii. Nu sunt mândră de ceea ce sunt nevoită să fac și-mi pare rău, deși este o scorpie, că n-o pot ajuta. Slujba îmi cere să-mi respect clientul și să dau totul pentru a-l ajuta, altfel aș încălca etica.

          — Cum m-ai găsit? sparge tăcerea inconfortabilă și-mi ridic privirea spre ea.

          Am aranjat poziția paharului și mi-am îndreptat postura, privind-o drept în irișii arămii.

          — Iustin mi-a spus, fața i se schimonosi imediat ce auzi numele lui. 

          Am privit-o cu compătimire ce doar o enervă pe femeia dinaintea mea, pufnind și lipindu-și spatele de spătarul scaunului. Încuviință și mi-am strâns buzele într-o linie dreaptă, așteptând să vorbească. Știm amândouă de ce ne aflăm aici, iar tragerea asta de timp mă face să-mi pierd răbdarea.

          — Tu ai plantat proba, Carla, decid că este timpul să trecem la realul subiect și ea-și mărește ochii.

          Încercă să nege, dar se opri când realiză că sunt sigură de ceea ce spun. Ce rost are să mai se împotrivească când acesta e adevărul? Chiar și așa, nu îndrăzni să rostească cuvintele magice cu voce tare pentru că dacă le-ar rosti... ar pierde ultima cale de întoarcere. Suspină și se fâstâci pentru a suta oară în micul scaun care oricât ar încerca nu-și va schimba construcția.

          — Dacă te predai singură, promit să-ți obțin cea mai bună înțelegere! prezint oferta mea, iar ea tresare de parcă tocmai a pus mâna pe ceva încins.

          Se uită cu neîncredere amestecată cu dispreț și strâmbă din gură, nemulțumită de ce aude. Eram sigură că o confesiune ar fi printre ultimele lucruri, dacă nu ultimul, pe care ar fi dispusă să le facă. O analizez cât de temeinic pot și citesc pe tot chipul ei că are dorința arzătoare de a-l vedea închis pe cel cu care trebuia să-și petreacă restul vieții. Atunci am înțeles. Andrei Oprea nu încerca să-i fure logodnica, era deja a lui și Iustin nu avea cel mai mic habar. Nici măcar acum.

          — Sper să putrezească în pușcărie! scuipă cuvintele plină de ură și vru să se ridice de la masă când i-am prins brațul, oprind-o.

          — Nu-mi place nici mie, Carla. Chiar dacă nu mărturisești, Iustin va scăpa cu basma curată. Nu depune mărturie mincinoasă, o să fie mai rău pentru tine. Pentru binele tău, ascultă-mă! se opri și reocupă locul ei, privindu-mă cu interes.

          — N-o să stau în închisoare din cauza unui criminal! rosti determinată și am aprobat-o.

          — Voi face în așa fel încât nu vei vedea nici măcar cum arată închisoarea! Ai încredere în mine și nu veni să depui mărturie.

          Își ridică sprânceana, cântărind minute bune ce decizie să ia. Am așteptat cu o răbdare neobișnuită răspunsul ei. Știu deja că nu mă va refuza, ar fi idioată dacă ar face-o. Își plimbă privirea prin restaurant, apoi reveni la fața mea, moment în care înghite în sec.

          — Fă ce vrei să faci, se declară învinsă și zâmbesc timid.

          Am încuviințat cu o mișcare a capului și m-am ridicat, dar nu înainte să-i întind mâna. Îmi apucă mâna cu un vizibil dispreț și o scutură ferm ca după să mă întreacă, plecând înaintea mea. Mă abțin să nu-mi rotesc ochii și apuc servieta, ducându-mă la mașină unde Carla mă aștepta cu o ușoară agitație. Fac un semn să urce și pornesc direct spre biroul procurorului pe care l-am cunoscut în urmă cu un an. Drumul se desfășură în perfectă liniște, niciuna din noi nu avea dorința de a comunica.