Sunt doar a ta

Capitolul 2 - „A venit cineva după noi."

                        》Adrian《

          Măsor cu privirea toată încăperea, analizând modul cum fiecare se ridică și pleacă, doar eu rămân blocat pe loc. Am câștigat un alt caz, dar nu simt nicio satisfacție. Ceea ce este absurd, asta este tot ce mi-am dorit vreodată! Să duc infractorii acolo unde le este locul: închisoare! Clatin dezamăgit din cap, punându-mi totul înapoi în servietă sub privirile atente ale colegului meu, Vlad.

          — Te simți bine, Toma? îmi ridic privirea, scanându-l din cap până în picioare.

          N-am înțeles niciodată cum de ne-am împrietenit. Este mai bătrân decât mine cu niște ani care m-ar face nesimțit dacă i-aș menționa, ar putea să-mi fie părinte! Ridic pasiv din umeri și observ cuta ce i-a apărut între sprâncene semn că-l enervează ezitarea mea.

          — Da, totul este în regulă, mă eschivez cu minciuna pe care o repet de doi ani de zile continuu.

          Adevărul diferă dureros de mult. Am plecat din București și mi-am împlinit visul pentru care am muncit toată viața într-adevăr, dar o imensă parte din mine a rămas acolo. A rămas alături de ea, iar eu m-am ales doar cu amintirea cruntă a vocii și feței sale. Fantoma ei mă urmărește din prima clipă în care am urcat în mașină spre o altă viață și chiar dacă mă rănește, n-o alung. E tot ce mi-a mai rămas.

          — La cât de praf ești cu mințitul... mă mir cum câștigi vreun proces! afirmă cu o mustrare ascunsă în voce, dar nu-l bag în seamă.

          Nu mă interesează nimic în general, nu este vina lui neapărat. Spun asta pentru că are o personalitate agasantă și băgăcioasă. Mi-a intrat sub piele de multe ori și am meditat la gândul de a-l bate de și mai multe ori, însă m-am abținut. Nu pentru că n-aș putea s-o fac, dar n-am energie pentru asta. Am rămas secat de viață. Exist doar pentru că respir, nu pentru că trăiesc. Mi-am urmat rațiunea, dar viața pe care o am acum nu este tot ceea ce-mi doream. Salariul nu-mi încălzește sufletul și toate procesele câștigate nu-mi conferă decât prea puțină fericire. Ultima oară când am fost cu adevărat fericit a fost lângă șatena mea cu ochii dulci ca o ciocolată. Vinovăția pentru suferința provocată singurei fete care m-a iubit cu adevărat, mă va mânca de viu. Merit asta, aș fi putut s-o aleg pe ea, dar n-am ales-o.

          — O conversație devine mai interesantă dacă vorbește și cealaltă persoană! mă atenționează iritat după ce-și pune la punct servieta.

          — Nu vreau să purtăm o conversație, dacă nu te-ai prins! replic acid și zâmbește, derutându-mă.

          Omul nu e pe treaba lui și se vede clar asta.

          — Acesta este Toma pe care-l cunosc eu! Am crezut că te-am pierdut pentru o secundă, spune în spirit de glumă, dar îmi rotesc ochii.

          — Nu sunt atât de norocos!

          Apuc servieta, pornind hotărât spre ieșire. Un singur gând mă binedispune: voi ajunge acasă. Vlad apare în stânga mea precum un demon instruit special să mă tortureze, punându-și mâna zâmbitor pe umărul meu, oferindu-i o bătaie prietenoasă.

          — Ce zici, mergem să bem două pahare? oftez zgomotos, oprindu-mă din mers.

          — Înainte să răspund, am dreptul la alegere? clatină din cap negativ și pufnesc amuzat.

          — Ești unicul meu prieten. Cu acest titlu onorabil, vin și responsabilități! râd la răspunsul lui și continui drumul spre bar.

          — Nu mă miră câtuși de puțin!