Sunt doar a ta

Prolog

— în urmă cu doi ani —

          Mă ridic cu greu din pat, m-a epuizat total petrecerea. Îmi frec ochii, îndreptându-mi atenția spre noptieră. Apuc telefonul, dar nu este niciun mesaj de la Adrian încă. Un zâmbet îmi ocupă chipul, cel mai sigur încă doarme buștean. E un puturos, dar e puturosul meu. Îmi târăsc — la propriu și la figurat — picioarele până în fața dulapului, alegând o ținută la îndemână. Dacă nu va veni el, mă voi duce eu la el, îmi fixez în minte în timp ce-mi folosesc jumătate din energia pe care o am pentru a-mi face un duș. Dar nu este o problemă, mă voi trezi imediat ce beau o cană de cafea sau după ce mă va enerva Adrian cu o remarcă specifică lui. Ar trebui să-i dau șansa să-mi dovedească că se poate să fie și altfel, dar știu deja că gura și mintea lui nu cooperează imediat.

         Mă usuc, verificându-mi telefonul din cinci în cinci minute în speranța că numele lui va apărea pe ecran. Dar pe cine mint? Am noroc dacă se trezește azi și nu mâine. Până să-l cunosc pe el, nu știam că un om poate dormi mai mult de zece ore. Alt lucru cu care m-a surprins.

          Pufnesc nervoasă, aruncând telefonul pe pat când înțeleg că nu voi vedea un mesaj din partea lui. Nu-i nimic, voi fi eu propriul său ceas deșteptător. Îl voi trezi în așa fel încât o să țina minte toată viața, iar după se va trezi chiar și înainte de răsărit. Mă amuz pe propria gândire și încep să mă îmbrac.

           Îmi plimb privirea prin cameră, asigurându-mă — din plictiseală — că totul este la locul lui, dar ochii îmi sunt răpiți de fotografia de pe noptieră. Mă apropii, admirându-ne pe amândoi. Mai mult pe el. Cât de idioată am fost să rup fotografiile în acea zi. Dacă n-ar fi existat vreo copie a lor, cu siguranță aș fi plâns de ciudă. Desigur, aveam un motiv întemeiat să le rup, dar am tendința să exagerez. De fapt nu, furia mea are tendința asta. Ceea ce este normal pentru toată lumea. Sau nu? Am și eu aceleași probleme cu nervii ca și Adrian?  Un alt motiv care arată că ne asemănăm și aș fi zis — în trecut —că am avea stofă de cuplu de știrile de la ora cinci, dar cumva nebunia asta a noastră funcționează. Funcționează în așa fel încât nu vom ajunge niciodată la acel nivel.

           Zâmbesc la ochii săi de gheață ce mă pătrund chiar și dintr-o fotografie. Doamne, cât iubesc ochii ăștia! Ochi ce obișnuiam să-i detest și să-mi doresc să dispară de pe această planetă, dar acum... acum am nevoie să-i văd în fiecare zi. Nu în fiecare zi, în fiecare secundă. Nici măcar nu realizez când  mi-am așezat mâna pe colierul dăruit de el. Colier ce mă face să-i simt prezența chiar dacă nu este lângă mine. Colierul care ne-a apropiat mai mult fără să realizăm.

          Mă trezesc din reverie, îndreptându-mă spre parter. Dacă voi continua să analizez fiecare detaliu din relația noastra — căci în sfârșit o putem numi relație — nu voi mai apuca să-mi pun în aplicare planul de răzbunare. Ajung în dreptul sufrageriei, privind-o pe Oana care-și roade absentă și neliniștită unghiile. O cută între sprâncene îmi apare imediat, ce a mai făcut din nou Laurențiu? Îmi dreg glasul, anunțând-o că sunt în aceeași încăpere, iar ea își îndreaptă îngrozită privirea spre mine. Îmi arcuiesc o sprânceană, privindu-i reacțiile cauzate chiar de mine. Deci nu e vorba de Laur.

          — Nu ți-a priit somnul? întreb în timp ce merg spre ușa de la intrare pentru a mă încălța.

         — Unde pleci? îmi răspunde la întrebare cu altă întrebare.

         Clasic.

        — S-o trezesc pe prințesa adormită, spun amuzată, dar Oana nu gustă umorul meu.