Enzo și părerile de rău

Capitolul 1 - M-am întors acasă.

Enzo

Ușile se deschid cu un scârțâit jos care mă zgârie pe creier ca de fiecare dată. În comparație cu celelalte lucruri din locul ăsta, uşa e o problemă minoră. O problemă pe care o pot repara oricând dacă s-ar deranja să privească într-acolo. Nu o face nimeni. Același lucru se întâmplă și în general. Bătăile zilnice dintre pușcăriași, foamea, drogurile care circulă de la unul la celălalt la masa de prânz, amenințările cu moartea. Nimeni nu bagă în seamă aceste lucruri, în afară de mine. Eu le văd pe toate, chiar mai mult, am participat la unele.

Agentul din fața mea îmi deschide cătușile înclinându-și ușor capul spre mine. Este singurul care se uită direct în ochii mei fără teamă, ceea ce nu se întâmplă prea des. Din motive necunoscute mie, restul își păzesc spatele de fiecare dată când părăsesc celula. E de parcă se așteaptă să răbufnesc oricând și să sar la gâtul lor. Eu nu acționez fără motive.

Agentul pleacă, iar eu părăsesc clădirea veche, respirând adânc aerul curat de afară.

La naiba!

Au trecut trei ani!

Trei ani de când sunt închis pentru trafic de droguri și violenţă.

Trei ani de când am rupt orice legătură cu familia mea.

Trei de ani de când Enzo cel vechi a dispărut de tot.

Trei ani, iar acum sunt liber.

Oamenii vor plăti pentru ce mi-au făcut.

Fiecare clipă în care a trebuit să îndur tot ce s-a întâmplat aici. Fiecare minciună și mai ales, vor plăti pentru că am pierdut totul din cauza lor.

Mai ales pe ea.

Am simțit gustul păcatului și mi-a plăcut.

Îmi frec monturile degetelor între el, urmând încheieturile. Urme roșii în formă de cercuri îmi brăzdează pielea, făcându-mă să expir zgomotos. Nu dau doi bani pe felul în care arăt, mă macină doar faptul că nu voi putea să ascund asta mult timp. Până când voi fi obligat să spun adevărul.

Acasă nu mai este acasă de mult timp.

Nu mă mai așteaptă nimic acolo și al dracului să fiu dacă vreau să privesc în jur și să îmi creez scenarii.

Îmi scot telefonul pe care nu l-am mai văzut de trei ani. Am noroc că nu am avut parolă în acest timp că în semn contrar, aş fi stat să-mi storc creierii pentru a îmi aminti. Intru la mesaje și glisez în jos dând de cei cinci oameni care mi-au scris. Unul singur nu este, cel pe care îl așteptam cel mai mult. Era de așteptat, am fost ultimul nenorocit când ne-am văzut ultima oară. Intru la conversația cu Silas, scriindu-i un mesaj. Două cuvinte care spun totul: Am ieșit. Trimit mesajul și îmi mut greutatea de pe un picior pe celălalt. Trebuie să merg acasă în ciuda faptului că nu mai este nimic acolo. Pornesc din loc, având un rucsac aruncat neglijent pe un umăr și o pereche de ochelari negri pe ochi.

Telefonul îmi vibrează.

Enzo legenda, se întoarce.

Citesc mesajul, după care îmi introduc telefonul în buzunarul gecii de piele neagră și caut din priviri un chioșc de unde îmi pot lua țigări. Am tânjit după ele ca un câine. La început a fost atât de greu încât simțeam că cedez. Agentul Atlas însă, s-a asigurat că atâta timp cât îi păzesc spatele de către deținuți, voi avea parte de două țigări pe săptămână. Aş fi făcut orice pentru ele.

Femeia trecută de vârsta a doua, mă privește circumspectă din cap până în picioare. Îi cer un pachet de țigări, scot o bancnotă de zece dolari pe care-i dau și îmi iau marfa. Înainte să plec îi mai arunc o privire; doar așa pentru că îmi place fața precaută pe care o are. Să fie oare de vină tatuajele mele sau urmele de vânătăi de pe față? Poate ambele.