Enzo și părerile de rău

Capitolul 6 - La închisoare nu îți faci prieteni.

Enzo

Ziua a început ca oricare alta din ultima lună de zile. Am primit un mesaj de la Blake de dimineaţă cu adresa şi ora la care trebuia să duc marfa. Nimic nu părea în neregulă. Asta până când am primit un alt mesaj de la colegul meu care mă ruga să fac schimb cu el de locaţii. Marfa era aceeaşi aşa că nu mi s-a părut nimic suspect în rugămintea sa. Am acceptat, iar ce a urmat mai apoi a fost demn de filmele de Oscar. Poliţia mă aştepta în fata depozitului, fiind în total vreo cinci maşini de poliţie şi nu mai ştiu numărul agenițlor.

Îmi trec mâinile prin păr şi respir greu timp în care îmi aduc aminte acele momente grele prin care am trecut acum o săptămână în urmă. Am fost minţit de singura persoană în care am avut încredere în acel moment, de aşa-zisul meu coleg care ar fi trebuit să mă ascundă, nu să mă dea în gât.

Mă prind cu degetele de gratii, lăsându-mi capul pe metalul rece. După ce au găsit la mine marfa, nu am putut să mai fac nimic. Am primit o sentinţă de patru ani jumate din simplul fapt că nu am vrut să spun cine era necunoscuta din toată ecuaţia aia. Aş fi putut spune adevărul, doar că aşa nu aş mai avea ocazia să mă răzbun în totalitate. Toate la timpul lor.

— Hai, Flauker, Atlas îmi face semn să o iau de pe loc, mergând în faţa lui. Este ora de prânz ceea ce îmi oferă câteva minute de respiro. Celula aia mă înnebuneşte treptat, pereţii care par să se strângă în jurul meu, patul care pare făcut din cuie şi colegul de celulă care vorbeşte întruna povestindu-mi de lucrurile pentru care nu dau nici doi bani.

— Ce mai faci, Atlas?, întreb, întorcându-mi doar puţin capul spre el. Ştie ce vreau, i-am tot cerut ţigări de când am păşit prima dată aici, doar că răspunsul este mereu acelaşi. Dă din cap şi îşi păstrează expresia dură a feţei, privind undeva în faţa mea. Oftez din greu şi trag de cătuşele dure care îmi ţin mâinile prizoniere în strânsoare. Doar una, mai încerc, dar ajungem în camera care arată ca o cantină, dar nu este. Mă împinge în față şi pleacă de lângă mine, mergând spre colegii lui care păzesc intrările.

Iau tava cu mâncarea obişnuită de la femeia cu plasa pe cap. Încă nu înţeleg ce caută o femeie atât de firavă şi mică într-o cuşcă cu lei. Mă trântesc la o masă liberă şi mestec încet bucata de pâine în formă de corn şi pastele cu sos care nu au sos aproape deloc. Zăresc privirile aţintite asupra mea, dar nu mă uit la ei. Ştiu că atrag privit asupra mea fiind unul dintre cei nou-veniţi. În prima zi, toţi cei aflaţi în încăperea asta, se uitau la mine de parcă le-am furat mâncarea. Erau atenţi la fiecare mişcare pe care o făceam, căutând poate un motiv pentru a se lua de mine. Adevărul este că nu am venit aici să mă dau în spectacol şi să arăt cât de dur sunt eu. Dacă ar fi fost după mine, acesta ar fi ultimul loc în care aş vrea să fiu.

În afară de colegul meu de celula care intră acum pe uşă, nu am interacţionat cu nimeni. Se uită în direcţia mea pentru câteva secunde, după care se apropie de mine şi ia loc în faţa mea, pe scaunul liber.

— Ai auzit vestea cea nouă?, mănâncă repede, mestecând cu gura deschisă.

— Ce veste?, plictiseala din vocea mea îmi dă de gol interesul aproape inexistent în ceea ce privesc zvonurile de aici. Mallory, se uită în jur, cu ochii săi ageri, de parcă ar vrea să se asigure că nu ne aude nimeni. Masa noastră este la câţiva metri distanţă de ceilalţi, astfel, evitând orice contact cu ei. Se spune că e masa nou-veniților, asta înseamnă că ar trebui să mă simt privilegiat?

Pufnesc.

— Ai de gând să vorbeşti azi?

Mallory are treizeci şi cinci de ani, dar se comportă mai rău decât un adolescent. A fost închis pentru furt calificat, scuza lui fiind că a vrut să îşi ocupe timpul. Având în vedere că avea o soţie acasă şi doi copii, scuza lui mi s-a părut de-a dreptul penibilă.

— Vine un nou deţinut, răspunde într-un final, terminând şi mâncarea din tavă. Se şterge la gură, trecându-şi mai apoi degetele prin barba crescută care îi ajunge până sub gât. Se aude că are o treabă personală cu tine, expiră având ochii uşor căscaţi. Ridic din umeri şi rămân calm. Orice ar fi auzit el, nu cred că este adevărat. Nu am avut niciun conflict cu nimeni în ultimul timp, exceptându-i pe oamenii de pe stradă şi de...

— El este, se întoarce cu corpul spre intrare, făcându-mi semn cu capul în direcţia persoanei care intră pe uşă.

Nu las să mi se vadă surprinderea pe față. Este aici, după o săptămână de când am fost închis, acesta se pare că a fost găsit la rândul lui. Zâmbesc drăceşte, iar Mallory mă priveşte ca pe un nebun. Ştiu ce crede, dar nu pot decât să mă bucur că îl am pe aproape. Asta îmi face şederea mea aici mai puţin plictisitoare şi stresantă. Acum pot să am grijă că şederea lui aici să fie un adevărat chin.

— Îl cunoşti?

Ridic din umeri.

- Poate nu îmi este chiar străin, îl urmăresc cu privirea când păşeşte încrezător cu un aer arogant ca de obicei printre mese. Agentul aflat în spatele lui îi şopteşte ceva la ureche, făcându-l să râdă tare. Toată lumea se uită la el.

— Mallory, mută-te la altă masă, spune colegul lui Atlas pe un ton care ar vrea să fie dur. Mallory râde şi bate cu pumnul în masă. Acum!, adaugă.

— De ce aş face asta?

Mârâitul care îi părăseşte gâtul lui Thomas – îl ştiu numele de când m-a ameninţat acum două zile-, îl determină pe Mallory să se ridice cu greu de jos. Are aproape doi metri înălţime, iar când se aşază în faţa lui Thomas, acaparându-i cu totul, acesta se dă cu câţiva paşi mai în spate.

— Data viitoare să îmi vorbeşti frumos, îl ameninţă pe un ton scăzut, lipindu-şi degetul de pieptul lui. Nu ai vrea ca fața asta să prindă nişte tonuri de mov, nu?

Thomas îşi uneşte buzele într-o linie dreaptă. Oricât de inconștient ar fi el, nu este atât de prost încât să reacţioneze la vorbele lui. Îşi înclină capul scurt.

— Bun, îl bate pe umăr şi pleacă în direcţia opusă.

— Flauker, ai un nou coleg de masă, spune în batjocură. Nu vă omorâţi pe tura mea, revine la tonul lui obişnuit, adunându-şi sprâncenele în mijlocul frunţii.

Rămân nepăsător, fără să îi adresez niciun cuvânt.

— Faci pe-a durul, Flauker?, se apropie de mine, venind în dreptul meu. Îmi încleştez maxilarul şi mă abţin cu greu să nu mă ridic şi să îi mut capul la spate. Mă loveşte cu bocancul în picior subtil, asigurându-se că nu îl vede nimeni.

— Ai face bine să te opreşti, spun răguşit strângându-mi pumnii pe lângă corp.

— Altfel ce?, repetă mişcarea în ciuda a ceea ce am spus. A treia lovitură şi izbucnesc. Mă ridic de jos înainte ca măcar să conştientizeze mişcarea mea. Pumnul meu ricoşează în faţa lui înăcrită, dându-i capul pe spate. Aud strigătele agenţilor care îmi spun să mă opresc, dar fac contrariul. Mă urc asupra lui şi îi aplic lovitură după lovitura până simt sângele lui care îmi murdăreşte pielea. Se agită sub strânsoarea mea gemând de durere. Îi prind gâtul în palmă şi mă aplec până ajung în dreptul urechii lui.

— Data viitoare când îţi vorbesc, ai face bine să mă asculţi, apuc să spun înainte să simt două braţe care mă trag de pe el. Îl aud pe Atlas cum urlă la mine, dar nici nu mă uit la el. Văd privirile tuturor asupra mea, inclusiv a lui Thomas care este ajutat să se ridice de jos.

Mă dor încheieturile din cauza cătuşelor, dar satisfacţia este mai mare.

— Flauker, la carceră!, urlă Atlas în urechea mea.

Doi agenţi mă prind de-o parte şi de alta a braţelor, împingându-mă în faţă spre ieşirea din cantină.

— Dacă nu se supune, aveţi permisiunea mea, le spune din urma noastră celor doi.

Permisiunea de a mă lovii până uit cum mă cheamă.