Enzo și părerile de rău

Capitolul 2 - Timpul schimbă oamenii

Vera

Au trecut trei ani. Trei ani de când a părăsit orașul fără vreo explicație anume. A plecat, întorcându-mi spatele brusc fără să privească înapoi. Dacă astăzi nu ar fi ziua în care el a plecat, probabil aș fi acasă, uitându-mă la un serial împreună cu Amira. M-am cunoscut cu ea la facultate în primul an, atunci când s-a izbit de mine din greșeală. După o cafea băută împreună, am devenit foarte apropiate. Cu rucsacul pe umeri, mă îndrept spre casă pentru a îmi putea face un duș, ca mai apoi să mă pregătesc pentru a merge la micul job pe care îl am în timpul liber. Lucrez într-un club, ca barman și pot spune că nu mă dezgustă așa cum credeam. Până acum. Da, se pare că orice ar fi ziua de azi, tot mergeam acasă.

Zâmbesc când trec pe lângă un băiat care îmi zâmbește la rândul lui. Este înalt, șaten și cu un corp bine făcut. Trece pe lângă mine, scanându-mi corpul pe de-a întregul și nu mă deranjează asta. Să spunem doar că după plecarea lui, nu m-a mai interesat cu cine îmi petreceam nopțile sau zilele atât timp cât, aveam mintea ocupată cu ceva. Trec strada și deblochez telefonul când primesc un mesaj pe ecran. Este Micah, care îmi cere să trec pe la el când am timp. La el, adică acasă la toată banda Blood Blank, acolo unde, mereu îl găsesc pe unul dintre ei dezbrăcat sau ocupat cu vreo fată. Ultima amintire cu Ezre va trebui să se șteargă din memoria mea cât mai curând căci nu este ceva ce aș vrea să îmi reamintesc zilnic. Îi trimit un OK și îl anunț că merg chiar astăzi la el. Oricum nu am altceva mai bun de făcut. Înainte să închid telefonul, intru pe Instagram, uitându-mă la ultima poză pe care am postat-o. Este cu Eliot, un băiat cu care am mai vorbit în ultimul timp. Nu știu de ce am postat-o, dar știu că a stârnit controverse mari. Toată lumea mă întreabă dacă suntem un cuplu, ceea ce mă face să râd în sinea mea. Un cuplu. Ultima dată când mi-am permis să am o relație, s-a sfârșit cu inima mea călcată în picioare și cu el plecând în viteză de lângă mine. Pe atunci avea un motor, acum nu mai știu nimic de el. Nici măcar unde a plecat sau dacă e în viață. Și din câte mi s-a spus nici gașca cu nu știe nimic. La început a fost greu să mă împac cu ideea că el chiar a plecat, dar cu timpul pot spune că m-am împăcat cu asta.

Și-a șters orice urmă de parcă nu a fost niciodată aici.

Niciodată în viață.

Fir-ar!

Trebuie să încetez să mă mai gândesc la el.

Ajung acasă în cele din urmă, păşesc în hol şi mă descalţ din mers de tocurile înalte pe care le-am purtat astăzi. Calc cu picioarele goale pe parchet, aruncându-mi geanta pe canapeaua din piele neagră. Părul îmi cade în valuri pe spate și când ușa se închide în spatele meu nu mă mai pot preface. Cedez.

***

Casa Blood Bank arată exact aşa cum mă aşteptam. Arată ca un haos, o debandadă totală din care nu înţeleg nimic. Nu se presupunea că nu e nimeni acasă? Au ajuns mai devreme?

Hainele sunt aruncate peste tot și când spun asta, chiar vorbesc serios. Pe canapea, pe podea, pe televizor şi pot jura că am văzut o pereche de lenjerie intimă pe blatul din bucătărie.

Scârbos. Eu nu mă ating de ea.

— Vera!, Micah păşeşte spre mine purtând doar o pereche de pantaloni trei sferturi albaştri. Părul îi stă căzut pe frunte, dar nu pare să îl deranjeze asta.

— Ce se întâmplă?, întreb nedumerită. Se aude o uşă trântită urmată de un pahar spart. Eze, trece din dormitor spre sufragerie zâmbind larg către noi.

— Pace, spune făcând semnul milităresc. Este la fel de dezbrăcat ca şi cel din faţa mea.

— Au ajuns acasă, îmi explică, frecându-şi ceafa cu palma. Mă priveşte de parcă şi-ar cere scuze că trebuie să asist la aşa ceva. Adevărul este că îmi place să fiu aici, nu este deloc deprimant şi plictisitor ca la mine acasă.