Enzo și părerile de rău

Capitolul 11 - Fluturii pe care i-am pierdut cândva.

Enzo

O car în brațele mele pe scările de la bloc, sprijinindu-mi greutatea doar într-un picior când ajung în fața ușii. Vera are ochii închiși, nu îmi dau seama dacă a adormit sau îi ţine aşa pentru că se simte în continuare rău, dar nu arată foarte bine. Descui uşa şi o închid la loc cu piciorul, parcurgând holul până la camera mea, unde intru şi înconjor patul având grijă să nu o lovesc în urma mişcărilor mele alerte după care o întind pe pat. Mormăie ceva indescifrabil, ceva ce nu pot înţelege.

Îi feresc şuviţele brunete de păr care îi acoperă faţa, şi îi aranjez perna mai bine sub cap. Mă mişc încet de această dată, mergând la picioarele ei unde îi scot adidaşii albi, pe care îi pun jos lângă pat.

— Apă, o aud şoptind şi nu stau să mă gândesc prea mult înainte să ies din dormitor şi să merg la bucătărie de unde iau un pahar gol şi îl umplu cu apă. Iau şi o pastilă de dureri de cap şi una pentru greață din noptiera din living şi mă întorc la Vera care îşi pierde puterile.

Aprind veioza de lângă pat pentru a putea să îi văd chipul mai bine, chipul care este atât de palid încât pare a unei fantome. Îşi deschide lent ochii albaştri precum cercul într-o dimineaţă de vară şi dă să se ridice în șezut, dar eşuează. Las ce am în mâini pe noptieră şi o prind de talie uşor, ajutând-o să se sprijine de marginea patului. ÎI dau paharul cu apă şi pastilele pe care le ia doar cu o gură din lichid.

— Cred că ar trebui să mănânci ceva, Vera, spun sugrumat şi mă înjur în gând pentru că am lăsat-o să ajungă în starea asta. La naiba! Trebuia să am grijă de ea.

— Nu cred că e o idee bună, scutură din cap privindu-mă blând. Are ochii mai obosiţi şi dilataţi decât i-am văzut vreodată. Oare aşa arată de ceva timp?

— Ba da, spun prompt. Ai mâncat ceva azi?

Mă aşez lângă ea pe pat, aşteptând să îmi răspundă. Îşi prinde buza de jos între dinţi, un gest pe care îl observ foarte des la ea. Ochii îmi fug spre acea direcţie, dar îmi revin repede, concentrându-mă pe ce e important acum.

Ea.

— Nu, nu am mâncat nimic, ridică din umeri abia vizibil.

Respir adânc şi îmi trec degetele prin păr, încercând să nu îmi pierd controlul.

— De ce nu ai mâncat, Vera?

Nu spune nimic.

Fir-ar să fie!

O ridic din nou la mine în braţe în ciuda faptului că se împotriveşte. Nu o pot lăsa singură aici cât pregătesc eu ceva de mâncare. În cazul în care îi va fi rău... trebuie să o am sub supravegherea mea.

Îşi sprijină capul de umărul meu până ajungem la bucătărie, o aşez pe scaun şi o privesc cum îşi lasă capul pe mâinile încrucişate pe masă.

Deschid frigiderul de unde scot ingredientele pentru a face ceva rapid. Înainte de asta, iau o lămâie din care storc puţină zeamă într-o lingură şi merg în fața Verei, unde o forţez să bea.

— Nu, Enzo.

— Bea, spun din nou făcând-o să îşi unească buzele între ele. Te va ajuta, adaug şi încuviinţează.

— De ce ai grijă de mine?

Mă întorc cu spatele la ea, spălând legumele. De ce am grijă de ea? Aş avea mai multe motive:

Am fost un nenorocit care a părăsit-o fără explicaţii.

Mă simt dator faţă de ea.

Şi pentru că...