Enzo și părerile de rău

Capitolul 8 - Nu știu ce cauți aici, dar ai face bine să păstrezi distanța.

Enzo

Zilele trec greu când ești închis. Am stat patru zile la carceră, cu scopul de a mă învăța minte după spusele lui Atlas. Dacă prin a mă învăța minte vrea să spună că nu voi mai permite să se întâmple lucruri ca cele de acum câteva zile, atunci da. Sunt un alt om.

Râd în sinea mea și continui să merg cu Mallory în stânga mea. De când a auzit ce s-a întâmplat la cantină şi cum şi-a permis Thomas să facă pe-a durul, îmi tot spune că îi va rupe picioarele când îl va vedea.

— Nu vei face decât să îţi măreşti sentinţa, îi explic privind curtea acum plină de deţinuţi. Este sâmbătă ceea ce înseamnă că avem parte de câteva ore de stat afară. După spusele lui Mallory, sâmbăta este o zi mult mai liniştită din toate punctele de vedere în comparaţie cu restul săptămânii. Mulţi dintre agenţi sunt plecați, având liber azi. Au mai rămas doar câţiva şi gardienii care ne păzesc în fiecare zi. În comparaţie cu agenţii, gardienii sunt poate puţin mai altfel. Orice ar însemna asta.

Îmi bag mâinile în buzunarul pantalonilor de trening urmărindu-l cu privirea pe Alfred – vechiul meu coleg – cum trece nonşalant pe lângă gardul înalt de aproape patru metri înălţime. Mai are doi pe lângă el, cunoscuţi de altfel pentru crimă. În ciuda faptului că se uita oriunde altundeva numai la mine nu, ştiu foarte bine că m-a văzut atunci la cantină. Toată lumea a făcut-o. De atunci toţi se uită la mine precauţi de parcă le-ar fi teamă. E imposibil să le fie frică de mine având în vedere că unii dintre ei sunt cei mai mari criminali de prin zonă. Nu? Poate atitudinea lor se datorează faptului că am avut tupeul de a sări la bătaie în faţa lui Thomas. Din câte ştiu, este respectat în închisoare. I-a cam scăzut demnitatea. Greşeala mea.

Încă nu ştiu cu precizie în ce va consta răzbunarea mea, nu ştiu nici măcar dacă va avea parte de ea aici sau poate când vom pleca din locul ăsta. Cert este că nu îi voi permite să se dea important pe aici în faţa mea având în vedere faptul că este ultimul om care ar putea face asta.

— Enzo, o să îţi crape o venă la cap băiete, Mallory mă bate pe umăr. Îmi întorc capul spre el, dându-mi seama că îl omorâm din priviri pe Alfred. Acum este aşezat pe banca făcută din scânduri putrede din mijlocul curţii, uitându-se la mine pentru prima dată de când e aici. Zâmbesc diavoleşte către el şi văd cum îşi strânge pumnii pe lângă corp. Se ridică de jos şi parcurge distanţa care ne desparte în doar câteva clipe.

— Văd că ţi-ai lăsat câinii în spate, vorbesc când ajunge în faţa mea făcând referire la prietenii lui puşcăriaşi.

Văd o vânătaie destul de proeminentă pe faţa lui Alfred şi nu pot să nu mă întreb: cine naiba mi-a luat-o înainte?

— Ce este? Ţi-a mâncat pisica limba?, Mallory vorbeşte lângă urechea lui, având un picior sprijinit de gard. Alfred pare că vrea să spună ceva, dar îşi închide gura imediat. Nu ştiu ce a fost în capul lui de a veni aici sau cu cât tupeu a făcut-o, dar voi profita de ocazie.

— Ai face bine să îţi păzeşti spatele, amice, fac un pas în față, iar el face un pas în spate.

A rămas un laş. Laşii nu au ce căuta aici.

— Mă cunoşti, începe să vorbească. Crezi că te-aş fi turnat? Crezi că aş mai fi aici dacă eu aş fi plănuit toate astea?

— Ştii ce cred eu?, îmi înclin capul într-o parte. Cred că planul tău a fost atât de prost făcut încât ai picat singur în tot rahatul ăsta creat de tine.

Ochii lui de un verde crud devin tulburi de parcă nu s-ar fi aşteptat să reacţionez aşa. Nu ştiu în ce fel credea că îl voi primi oriunde ne-am fi aflat, dar dacă credea că voi fi bun cu el, s-a înşelat amarnic.

— Am fost minţit la fel ca tine, oftează şi îi tremură vocea.

Poate şederea lui aici îl va face mai bărbat decât este acum. Mereu a fost inofensiv şi un copil. Nici puţinele kilograme sau faţa lui care pare mult prea tânără fără barbă nu îl ajută prea mult.

— Suntem prieteni, continuă şi un mârâit îmi scapă printre buze.

— Noi doi nu suntem prieteni, îl ameninţ pe un ton grav. Ai face bine să iei în considerare ceea ce ţi-am spus.

Mallory râde încet, lovindu-l în treacăt cu braţul.

— Eşti nebun, spune când ne îndreptăm spre celălalt capăt a curţii. Oamenii nebuni sunt cei mai buni prieteni ai mei, continuă şi râde şi mai tare. Trecem pe lângă un gardian înarmat care îi spune lui Mallory să tacă. Acesta nu îl ascultă ci îi arată degetul mijlociu înainte să îl scuipe pe papucii lui negri. Nu reacţionează, ci pleacă mai departe de noi, spunând ceva ce a auzit doar el. Mallory şi-a impus un anumit respect din câte pot observa şi nici măcar nu vreau să îl întreb câte a făcut de când este aici că au ajuns până şi gardienii să se teamă de el.

— Flauker, ai un vizitator, strigă gardianul de mai devreme, făcându-mi semn să îl urmez.

— Poate e gagică-ta, râde Mallory.

— Poate e maică-ta, i-o întorc şi cât timp trecem de curte şi ajungem înăuntru nu pot să nu mă gândesc cine ar putea să fie. Am rupt legătura cu toţi acum ceva timp în urmă şi sunt şanse extrem de mici ca unul dintre prietenii mei să se afle acum aici. Nu ar putea să ştie că am fost închis pentru că nimeni nu a ştiut niciodată cu ce mă ocupam eu în Anglia.

Gardianul a cărui nume este Miller – asta scrie pe uniforma lui – deschide uşa care duce spre sala de vizite invitându-mă printr-o mişcare a mâinii să intru. Mă uit în jur, la cei câţiva oameni de aici, iar privirea mi se opreşte pe chipul familiar, mult prea familiar aşezat la o masă având capul sprijinit în palme. Trag de cătuşe de parcă aş putea să scap de ele sau de ruşinea pe care o simt acum faţă de el şi îmi forţez picioarele spre acea zonă. Îşi ridică capul când mă aşez la masa neagră, ochii luându-i proporţiile unei mingi de fotbal.

— Am auzit că este adevărat, dar nu am crezut nicio clipă asta, vorbeşte sprijinindu-şi spatele de spătarul scaunului.

— Salut şi ţie, Silas.