Enzo și părerile de rău

Capitolul 5 - Tu ce cauți aici?

Vera

Două zile mai târziu, sunt acasă la banda Blood Blank, în camera lui Micah care ține un pix între buze și are capul sprijinit în palmă. Suntem așezați pe jos, pe covorul albastru pufos, având în fața noastră caiete deschise, foi albe scrise și pixuri de diferite culori. Am picioarele încrucișate turcește, părul prins într-un coc lejer în vârful capului și un trening subțire format din pantaloni scurți și un tricou larg. I-am luat în serios propunerea lui Micah de a îl ajuta să învețe la chimie. Din spusele Amirei şi Cameron a avut probleme la această materie care i-a dat bătăi de cap pe tot parcursul liceului. Oftez adânc și rescriu problema, gândindu-mă la cea mai bună variantă de rezolvare. Totul ar fi mai ușor dacă aș avea mintea limpede și lipsită de el. Încă nu pot să cred ce mi-a spus pe plajă. Încă mă întreb dacă nu cumva am procedat greșit, deschizându-mă în fața lui.

— Vera, problema nu se numește Enzo, râde înfundat, făcându-mi semn spre foaia albă din mâna mea pe care i-am scris inițiala. Ochii mi se măresc și tai cu multe linii litera simțind cum mi se încălzesc obrajii.

Gem înfundat și îmi acopăr fața cu palmele. Trebuie să încetez să fac asta. Trebuie să îmi ocup mintea și cu alte lucruri. Sau nume.

— Ce se întâmplă între tine și el, Vera?

Micah lasă pixul deoparte, uitându-se la mine. Am încredere în el, mereu am avut, doar că ar fi pentru prima dată când îi povestesc cuiva despre mine și Enzo.

— Trebuie să îmi promiți că nu vei spune nimănui, întind degetul mic făcut cârlig spre el. Și-l îndoaie după al meu, mimând un fermoar pe care îl trage la gură. Surâd și inspir adânc. Eu și Enzo am fost împreună acum trei ani, îi spun. Nu schițează nimic, ba chiar rămâne la fel, de parcă se aștepta să spun asta.

Doar nu cumva...

— Știai?, întreb poate puțin prea tare.

— ĂĂĂ, păi...

— Nu-mi vine să cred!

Își unește buzele într-o linie dreaptă.

— Toți știți?, nu pot să nu întreb.

— Da, adică era evident și... Enzo ne-a confirmat bănuielile puțin timp după ce ați început să ieșiți.

Surprinderea mă face să scap un icnet asurzitor. Nimeni nu mi-a spus că ei știu despre asta. După ce m-am cunoscut cu Amira și m-am întâlnit pentru prima dată cu ei, nimeni, dar absolut nimeni, nu a dat de înțeles că ar știi ceva. Acum dacă stau să mă gândesc mai amănunțit, Cameron sigur știa. Enzo e fratele lui până la urma urmei și era mai mult decât evident că îi va povesti.

La naiba!

— De ce nu mi-ai spus că știi?

Ridică din umeri.

— Credeam că nu vrei să vorbești despre asta, se scuză. Nu voiam să fiu un intrus și să intru în viața ta fără să îmi dai voie, mă privește trist și nu pot să fiu supărată pe el. Mai ales atunci când a plecat, continuă.

— Ai idee care a fost motivul pentru care a plecat?

— Nu. Știu doar că a avut treburi de rezolvat.

Deschide un caiet peste care se uită atent, notând ceva pe o foaie goală.

— Dacă vrei să știi părerea mea, șoptește aproape de mine, nu cred că tu ai fost motivul, Vera.

Înclin din cap, ridicându-mă de jos. Trebuie să merg să iau o gură de aer și să beau un pahar cu apă înainte să îmi pierd mințile. Enzo și când nu este pe lângă mine este cumva prezent. Micah îmi zâmbește călduros înainte să continue să înveți, timp în care ies din dormitorul lui și parcurg holul ajungând în bucătărie. Deschid frigiderul de unde scot sticla cu apă, iau un pahar pe care îl umplu pe jumătate și mă așez la masă. Iau o gură și respir adânc. Ușa de la intrare se deschide, pe ea intrând Cameron. Are un rucsac pe spate, ochelari de soarele pe ochi și un trening negru care îi acoperă toată pielea. Se descalță de adidași și își ridică privirea spre mine.