Te iubesc altfel

Capitolul 17

Perspectiva lui Amos

Decizii, oftez.
Dacă viața ar fi un cuvânt, aș numi-o decizie. Un cuvânt atât de uzual, plicticos chiar, lipsit de miraculos și prea formal ca să stârnească curiozitatea păcătoasă a omului. Și totuși cuvântul acesta în aparență banal ne construiește întreaga imprevizibilitate a vieții, ne îneacă în suspans și uneori ne provoacă să tragem stresați de rădăcinile părului în căutarea disperată a unui răspuns potrivit.

Viața e o decizie clădită pe o altă decizie, niște cărămizi colorate diferit; multe nu se potrivesc, altele abia se mai susțin, câteva stau să se surpe și unele abia se zăresc în umbra regretului. Nu-i nimic mai trist și mai chinuitor în viață decât să iei decizii - și nu mă refer la orice fel de decizii, ci decizii bune.

„Dacă aveți dificultăți în luarea unei decizii, alegeți cel mai mic dintre cele două rele", ne îndrumă David Russel, și am de gând să îi dau ce i se cuvine - are dreptate! Însă, înainte de a face alegerea dintre cele două, trebuie să te decizi care dintre opțiuni e răul mai mic. Tocmai asta e decizia cea mai grea de luat!

Uneori aș vrea să îmi spună cineva ce e mai bine de făcut și să îmi prezică viitorul, să îmi arate care e situația în care mă pun odată ce iau o hotărâre. Dar oamenii - la fel ca mine - nu își doresc asta decât în fața deciziilor grele. Oamenii nu își doresc să li se spună ce să facă, să simtă, să gândească... Ei vor doar să scape de marile responsabilități care îi implica în mod personal!

Asta aș vrea să fac și eu, să scap. Să trag o dată aer în plămâni și să dispar într-un loc unde timpul și deciziile nu există. Dar n-am această super putere, așa că rămân aici pe o stradă din capul meu aglomerată de gânduri. A fost decizia corectă? Am făcut bine? Da, sigur că a fost decizia bună, altfel... ar fi fost mai rău... nu? Nu știu. Nu pot anticipa. Nu știu viitorul, n-ai înțeles? Eu doar sper că s-ar fi întâmplat așa cum mi-am imaginat eu ca să nu port regretul unei decizii greșite. O cărămidă ascunsă.

Am fost obligat să îi vorbesc astfel Thiarei. A trebuit să fiu crud și să îi spun toate acele lucruri care au rănit-o. Asta trebuia să se întâmple, să fie rănită, și din durerea ei să se nască ură ca să nu mai vrea să mă vadă niciodată.

Thiara, să mă urască? E coșmarul meu pe care îl trăiesc. Ura fetei ăleia pentru mine e o abominație pentru lumea mea. Dar a trebuit să iau decizia asta. A trebuit să pun cărămida asta în viața mea, chiar dacă în acest moment pare că ea le va dărâma neîndurător pe celelalte din jurul ei.

FLASHBACK

Încep să prefer singurătatea în drumul meu spre școală decât să aud în fiecare dimineață teoriile lui Ares despre cum o să îi pună capac într-o bună zi lui Kyle. Am crezut că vor trece peste ceva mai devreme, dar nu par să uite, și în fiecare zi nouă, devin mai înverșunați și împotriviți.

În clipe ca acestea, să ripostez nu îmi sună a o opțiune convenabilă. Am ripostat deja. I-am spus lui Kyle tot ce aveam de spus, i-am închis gura pe moment și m-am asigurat că nu mai poate să își poarte acea bluză decât dacă i-o va coase cineva.

Acum vreau să uit și să nu mă mai gândesc.

Dar totuși la ea mă gândesc exact atunci când nu mă gândesc. Cum aș putea să explic asta mai bine, ca să mă fac înțeles?
Mintea umană nu contemplează mereu. Nu reflectă filozofii constant și nu meditează asupra vieții în fiecare clipă. Însă mintea lui Amos, chiar și atunci când se relaxează, se gândește la șatena aceea cu ochi lucioși. Mănânc un baton proteic, apare. Încerc să înțeleg curentul alternativ sinusoidal, fața ei iese de undeva din spatele tensiunii electromotoare alternative. Citesc Marele Gatsby și Daisy devine Thiara în imaginația mea. Ce mama naibii e în neregulă cu mintea mea?!