Te iubesc altfel

Capitolul 22

Perspectiva Thiarei

"Poți să mergi mai încet?" Îi atrag atenția.

Nu mă așteptam ca Amos să fie în stare să conducă, dar se pare că folosește și viteză pe lângă că e rănit și nu îmi inspiră deloc încredere. Nu îmi răspunde, dar simt cum încetinește ușor.

"Încă ești supărată pe mine?" Spune el brusc. Mă întorc spre el cu o sprânceană intrigată și arcuită.

"Tot ce-i sigur acum despre mine e că sunt foarte bulversată și îți aștept explicațiile promise. Asta-i tot ce îți pot spune."

"Dar nu mă urăști, nu?"

Nu știu ce-i în privirea lui, dar e ceva ce n-am mai văzut până acum. E precum un zid misterios și prăbușit, iar Amos pare că a rămas fără materiale și nu-l poate repara. Ceva de acolo îmi cere ajutor, iar eu habar nu am ce înseamnă nimic din toate astea.

"Hai să lăsăm conversațiile astea pe când nu conduci. Concentrează-te pe drum."

Nu-i răspund la întrebare, dar nu pentru că îl urăsc, ci pentru că nu-l urăsc deși ar trebui. Cel puțin așa credeam, că trebuie să îl urăsc după tot ce mi-a spus, însă iată că scutul meu confecționat din indiferență s-a distrus imediat ce Amos i-a promis explicații. Probabil sunt proastă fiindcă îi stau la dispoziție în felul ăsta, dar oamenii preferă de multe ori să regrete că au fost proști decât să regrete că s-au crezut prea inteligenți ca să profite de acea fărâmă chinuitoare numită „cum ar fi fost dacă...?"

Am ajuns în parcarea privată a clădirii cu multe etaje care înfrumusețează această zonă din Seattle, și pe care, cel mai probabil, o poți observa în acele poze pe care le găsești pe internet când cauți un oraș.

Când Amos s-a dat jos din mașină, s-a clătinat pe picioare.

"Ai grijă." Îi spun de îndată, grăbindu-mă să îl apuc de braț ca să îl susțin.

"Pot și singur, n-am nimic." E atât de încăpățânat încât își îndepărtează brațul. "Nu mă pot sprijini de tine, sau vrei să îți fac cunoștință cu betonul ăsta?" Amos mă face să îmi dau ochii peste cap, dar nu-l impresionez cu nimic și continuă să meargă spre intrare.

"Așteaptă-mă măcar." Sunt nevoită să îmi grăbesc pașii ca să nu fiu lăsată în urmă.

"Amos Denzel. Cheile, vă rog."

Amos îi vorbește femeii de la recepție, dar fața doamnei pare de-a dreptul îngrozită.

"Oh, Dumnezeule, aveți sânge pe cămașă? Sunteți bine? Chem un medic imediat!"

"Nu, nu chemați niciun medic, n-am nimic. Cheile, vă rog." Femeia nu pare deloc convinsă de încercările lui Amos de a face să pară că e totul bine când costumul lui sofisticat e pătat de sânge.

"Nu vă faceți griji, am fost la o petrecere, s-a îmbătat și a căzut. Nu e prima oară când se lovește la nas în felul ăsta, e o nimica toată!" Intervin eu încercând să zâmbesc cât mai natural și relaxat, ca să nu trezesc bănuieli. Îi arunc priviri lui Amos ca să nu mai fie așa morocănos, chiar dacă e pătat cu sânge.

"Sunteți sigur că sunteți în regulă?"

"Dați-mi cheile alea nenorocite și atunci voi fi în regulă!" Amos își iese din pepeni iar eu îmi măresc ochii uimită, la fel și femeia care doar vrea să ajute.

"Scuzați-l, a avut o noapte proastă!" Amos pufnește, iar eu îi trag pe furiș un picior în gambele sale. Doamna recepționeră nu mai spune nimic, doar dă din cap și îmi înmânează mie cheile de la penthouse. Probabil ne înjură în gând.