Te iubesc altfel

Capitolul 5

"Vino cu mine." Glasul meu înfuriat a ajuns până la urechile Samanthei ca un glonț țintit perfect. Mă cercetează cu ochii săi maro spre verde, vrea să îmi spună ceva care să mă contrazică așa cum obișnuiește, dar nu are îndrăzneala. Știe, sau bănuiește, de ce am venit aici.

Îmi pierd răbdarea când văd că îi ia prea mult să se ridice de pe scaun, așa că o prind de mână și o trag după mine spre ieșire așa cum am făcut cu Thiara, doar că nu atât de grijuliu. Pun pariu că frații și verișorii mei se întreabă ce se petrece cu mine și de ce o trag pe Samantha afară din local, dar nu mă pot gândi și la faptul că va trebui să le explic cumva întreaga situație.

"Gata, nu mă mai trage așa, nu vezi că sunt în spatele tău?" Samantha se plânge, răsucindu-și încheietura în strânsoarea degetelor mele ca să îi dau drumul.

"Stai aici." Îi spun, oprindu-ne în loc la o distanță destul de mare de local.

"Ce-i cu tine?" Se răstește în fața mea și mimează o față care ar trebui să îmi trezească puțină empatie. Îi dau drumul mâinii și fac un pas înainte, cuprinzându-i toată atenția cu privirea.

"Ascultă-mă bine, Samantha, și nu te preface că nu știi despre ce vorbesc. Credeai că nu o să aflu ce fel de minciuni i-ai spus? Cine știe pe cine mai minți în legătură cu asta. Ce fel de joc bolnav e ăsta? Bagă-ți mințile în cap!"

Oamenii trec pe lângă noi. Alții sunt curioși de coversația noastră aprinsă, alții sunt captivi în propriile lor gânduri. Îmi pare rău că fac asta în public, de aceea încerc să îmi păstrez cumpătul cât îmi stă în putință.

"Nu e niciun joc bolnav, și n-am mințit." Își pune mâinile în sân de parcă replica sa mi-ar fi explicat până și cea mai mică nelămurire.

"Taci, Sam, taci. De ce spui că ești iubita mea? Nu ți-a fost suficient de clar că între noi nu mai este nimic? Și pentru ce naiba ai amenințat-o că tata o va da afară dacă se va mai apropia de mine? Mie îmi sună a joc bolnav!"

"Și ce dacă am spus? E doar... un nimeni. Ce-ți pasă atât de mult de ea?"

Îmi strâng pumnii pe lângă corp. Să nu faci nimic ieșit din comun, mi-a spus. Nu i-am promis, dar tot aș dezamăgi-o cumva dacă nu aș lua în seamă ce mi-a zis. Așa e și viața, nu te obligă să faci nimic dar cumva te simți obligat să faci totul.

"Încerc să fiu cât de decent pot cu tine, și nu mă ajuți deloc. Un singur lucru am să îți spun: încetează cu minciunile astea stupide și maturizează-te. De acum înainte nu vreau să mai am de a face deloc cu tine și te-aș ruga să păstrezi distanța față de mine, și, aparent, de prietenii mei. Ai înțeles?"

"Ce minciuni, totuși? Da, poate nu mai suntem împreună, dar tatăl tău tot poate să o dea afară. Știi cine e tata. Tot ce ar trebui să îi spună este că fata asta te distrage de la învățat."

Aproape că îmi vine să râd în hohote din cauza siguranței cu care vrea să pară că îmi vorbește. Tatăl său este directorul școlii noastre. Un pitic de grădină, cu o chelie lucioasă, un nas coroiat și mii de costume trase la dugă. Nu iese din biroul lui decât atunci când se ivește vreun control ca să pară că îi pasă de bună starea elevilor săi. În schimb, tratează toți profesorii de parcă ei ar trebui să îi îndeplinească lui orice dorință, doar pentru că așa se cuvine. E un om egoist, ipocrit și lacom. Un astfel de om e atât de ușor de păcălit atunci când intră și banii în discuție.

"Știu al naibii de bine cine e tatăl tău." O iau în derâdere. "Dar cred tu ai uitat cine e tatăl meu. Vrei să îți amintesc că părinții mei sponsorizează școala de ani întregi și că tatăl tău își mărește salarul din sponsorizările școlii? Nu e altceva decât un ticălos. Dacă tu i-ai spune orice tatălui tău despre mine, îi pot spune și eu tatălui meu că al tău fură bani din sponsorizările lui. Dacă tata și-ar retrage banii, îți poți lua adio de la poșetele tale Guess și vacanțele în străinătate. Deci, ce zici? Te potolești sau vorbim cu părinții noștri?"