Te iubesc altfel

Capitolul 1

Dacă o să mai aud un singur claxon venit de la fratele meu - care e minunat, de altfel - s-ar putea să explodez de nervi fără ca măcar să îi fii văzut fața profesoarei mele de matematică, iar fața ei e cel mai iritant lucru existent la o oră atât de matinală.

Când aud următorul claxon, strâng din dinți și îmi arunc prea recalcitrant telefonul în pat. În câțiva pași grăbiți, plus  alte câteva mișcări, deschid fereastra camerei mele și îmi scot capul pe geam.

"Nu mai claxona, idiotule! Acum cobor!" După ce am strigat cât de tare am putut, ignorând faptul că vecinii mei ar putea crede că m-am țicnit de tot, mi-am băgat capul înapoi și am închis fereastra. Bine, nu că o astfel de scenă ar fi ceva nou pentru familia Denzel, dar... să spunem că niciodată nu știi la ce să te aștepți atunci când vine vorba de familia mea.

Îmi arunc geanta pe umăr și îmi iau telefonul pe care l-am aruncat prin pat, trezindu-mă cu alte zece mesaje primite de la Samantha. Imediat ce i-am citit numele, mi-am dat, din instinct, ochii peste cap.

Samantha: O să vii azi la școală?

Samantha: ???

Samantha: Amos, răspunde-mi, iubitule...

Samantha: Încă ești supărat? Am crezut că am lămurit deja.

Samantha: Te rog răspunde!! Sau vino la școală!! Nu mă simt bine deloc.

M-am oprit din a-i citi mesajele pentru simplul fapt că pot deja anticipa ce o să văd în ele. Aceleași lucruri repetate în neștire atunci când ne certăm. Eu și Samantha formăm un cuplu de câteva luni, dar o cunosc de mai bine de un an. În aceste câteva luni ne-am certat mai mult decât mi-ar fi stat mie în putință să mă cert cu cineva într-un timp atât de scurt. O plac, dar uneori mă enervează prea tare, însă n-aș vrea să mă despart de ea. Probabil motivul principal pentru care nu vreau să mă despart de ea este că frații mei - inclusiv verișorii mei - mi-au spus de la început că mai mult de o lună nu o să meargă, iar eu am un orgoliu prea mare ca să le pot da satisfacția că au avut dreptate. 

"Amos, cine tot claxonează afară?" Mama mă întreabă privindu-mă peste ochelarii săi. Muncește, din nou. Știu asta pentru că poartă ochelari numai atunci când desenează schițe și proiecte pentru clienții ei, și nu sunt deloc puțini luând în considerare că mama este unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți din Seattle.

"Matthias, cine altcineva să fie atât de prost să facă asta?" Îi răspund răutăcios, așteptând încă de dinainte să termin propoziția ca mama să îmi atragă atenția.

"Amos! Încetează. Nu îl mai face prost pe fratele tău. Și aranjază-ți cravata... Dumnezeule, trebuie să îți spun asta în fiecare dimineață?" Îmi dau ochii peste cap mintal, așteptând să vină salvarea: tata.

"Mia, scumpa mea, lasă băiatul să își dea seama de unul singur când e ridicol." Mă uit la el mușcând dintr-un măr, iar tata îmi rânjește și îmi face cu ochiul atunci când mama doar își clatină capul și mă lasă în pace. Salvat de tata încă o zi din acești 17 ani ai mei: bifat.

Imediat ce îmi amintesc că Matthias mă așteaptă afară de ceva vreme, arunc mărul început în coșul de gunoi și merg să o sărut rapid pe mama pe frunte.

"Ești frumoasă și atunci când mă cerți, mamă!" Încep să râd, împreună cu ea, trecându-mi rapid degetele peste părul său roșcat aprins. Mă simt mândru că atât eu, cât și sora mea geamănă, Abigail, am moștenit culoarea părului mamei. E un roșcat-portocaliu, care strălucește în lumina soarelui. Iar culoarea ochilor... ei bine, nu știu de la cine am moștenit-o, fiindcă ambii mei părinți au ochii verzi intenși.