Te iubesc altfel

Capitolul 14

"Ia-ți tricoul pe tine!" Mă rățoiesc în șoaptă către Amos, aruncându-i tricoul în brațe.

"Stai, stai... de ce te agiți așa tare?" Mă întreabă el, trăgându-și tricoul în jos pe cele 6 pătrățele de pe abdomen. Le-aș fi admirat mai mult dacă nu îmi stătea un ghimpe în coastă pe nume Samantha.

"Shh, mai încet!" Îl prind de braț. "Până la urmă te-ai împăcat cu ea?" Mă ridic în picioare, aranjându-mi hainele pe mine. "De fapt, lasă asta acum."

"Amos!" Vocea Samanthei se aude atât de aproape de parcă ar fi tocmai de partea cealaltă a ușii.

"Mă ascund în baie până pleacă." Fug imediat spre baie și închid ușa în urma mea. Mă sprijin cu spatele de ușă și închi ochii câteva clipe. Când îi deschid, dau ochii de propriul meu chip reflectat în oglindă.

Obrajii mei sunt atât de îmbujorați, cum nu i-am mai avut vreodată. Părul îmi e ciufulit, așa că îmi trec degetele rapid prin bucle ca să le așez la locul lor și pentru câteva secunde am amețit, prinzându-mă de marginea chiuvetei. Consecințele paharelor băute își fac simțită prezența din ce în ce mai tare.

Privindu-mi buzele, îmi ridic degetul arătător spre ele și le ating ușor, cu buricul degetului, ca pe un cristal fragil. L-am sărutat pe Amos cu buzele astea, îmi spun. Și cu mâinile astea i-am atins părul, umerii, gâtul... Cu mâinile astea aș fi putut să simt mai mult dacă soarta mi-ar fi dat ocazia, însă, m-a lăsat doar cu o întrebare a ce putea fi mai departe. Acum, nu regret ce am făcut, dar nu pot să nu mă întreb ce se va întâmpla atunci când alcoolul va dispărea din organismul meu. Ceva mă face să cred că nici atunci nu voi regreta, ci doar îmi va fi rușine de îndrăzneala cu care i-am sărutat gâtul acestui băiat care mi-a răpit rațiunea.

Încremenesc atunci când aud voci dincolo de pereții care mă ascund. Îmi lipesc urechea de ușa rece și mă străduiesc să înțeleg fiecare cuvânt rostit de cele două persoane.

"Mi-am schimbat tricoul, atâta tot." Aud vocea lui Amos spunând.

"Jumătate de oră?" Glasul și râsul sarcastic al Samanthei mă fac să îmi dau ochii peste cap. Aș vrea să îi pot vedea, nu doar auzi.

"Nu mă irita cu întrebări stupide."

"Nu te irit, dar m-ai lăsat singură jos."

"Ți-am explicat deja de ce." Pufnește Amos.

"Ești supărat? Chiar nu înțeleg."

"Nu sunt."

"Atunci de ce te comporți așa?"

"Pentru că nu trebuie să dau explicații nimănui. Nu suntem împreună."

S-a lăsat o liniște ciudată între ei, ceea ce m-a făcut să îmi lipesc urechea mai bine de ușă, crezând că nu mai aud.

"Atunci ce a fost toată seara asta?"

"Samantha, ți-am promis eu ceva?"

"Nu. Nici n-am spus că ai făcut-o."

"Bun." Creierul meu și-l imaginează deja pe Amos presându-și buzele una de alta. "Acum, dacă mă scuzi, o să cobor jos."

Aud ușa deschizându-se și închizându-se, semn că Amos chiar a plecat.

"Nesuferitul!" Când îi aud glasul furios al Samanthei, mi-a sărit inima din loc. Am crezut că a plecat și ea. "Îi arăt eu lui cine își bate joc de cine." Apoi, în următoarea secundă, aud din nou ușa deschizându-se și închizându-se. Expir ușurată aerul din plămâni.