༄Flori din 1970༄

6

Aria stătea la computer și își termina munca, deoarece fusese prea prinsă să vorbească cu V pentru a-și aminti că trebuie să facă și asta.

De fiecare dată când își deschidea computerul, trebuia să reziste curiozității de a căuta pe Google la nesfârșit V, dar promisiunea ei de a nu-l căuta era mai importantă decât curiozitatea ei.

Își grăbea proiectul, așteptând să sune telefonul. Acest lucru devenise un lucru zilnic, stând apoi întinsă în pat cu telefonul lângă ea, așteptând un apel de la un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată personal.

Interesul ei pentru V și viața lui o făcuse să uite cât de absurd păruse toată treaba. A făcut-o să uite cât de departe era în timp V. Poate că era faptul că fusese singură. Familia ei se întorsese în Anglia, iar ea trăise singură în ultimii 6 ani, având doar unul sau doi prieteni cu care nici măcar nu vorbise de luni de zile.

Uneori, când ești singur, te agăți de singura persoană care te face să simți că ai pe toată lumea în jur.
Pentru Aria, acesta a fost V.
V a întrebat-o lucruri pe care nimeni nu se deranjase vreodată să le întrebe. De la lucruri simple, cum ar fi, cum a fost ziua ei, la întrebări unice, cum ar fi ce ar lua cu ea dacă ar avea 60 de secunde pentru a aduna lucrurile într-un adăpost anti-bombă.

Nu știa ultima dată când cineva fusese vreodată atât de interesat de ea și ce avea de spus. Nu-și putea aminti când se auzise ultima oară vorbind despre lucruri despre care de fapt îi plăcea să vorbească.
Așa că da, în ciuda diferenței de timp (nu glumesc), a existat acolo o legătură care a contat pentru ea, prima legătură pe care o avusese de ceva vreme.

În timp ce își trimitea munca de codificare a zilei, s-a dus distrată la perete. Nu știa de câte ori se uită la el pe zi. De la „Bună" din colțul camerei, până la cele două amprente de mână făcute cu aceeași vopsea în momente diferite, știind că există ceva care să demonstreze că băiatul cu care vorbea există, a făcut-o să se simtă bine când lumea i se simțea că se prăbușește.

Fotografia lui V zăcea pe biroul ei, zâmbetul lui surprins permanent pe o bucată de film care supraviețuise cincizeci de ani sub pământ. Mai mult, prezentând faptul că V a fost real.
Așa că, în timp ce ținea telefonul în mâna încă vag pătată de vopsea, așteptând un apel, nu a văzut asta ca o pierdere de timp. A văzut asta ca pe o oportunitate de a vorbi în sfârșit cu cineva căruia îi pasă de ea.
La timp, telefonul a început să sune și ea l-a preluat repede.
— Deci ai văzut fotografia? V nu pierduse timp să întrebe.

Aria aruncă o privire spre colțul camerei de pe biroul pe care stătea, „Da, am făcut-o. Ăsta ești tu, nu?"

"Da." V a oftat în timp ce părea că s-a trântit pe un scaun, „Prietenul meu Jin a făcut-o. Pianul este instrumentul meu de suflet".

„Ai sunat la acest telefon, pentru că ai crezut că este Jin, nu?" întrebă Aria curiosă.

— Da. Acesta este numărul lui. V a răspuns: „Totuși, nu știe că vorbesc cu tine. Cred că m-ar vedea nebun".

Aria chicoti:
— Ești deja nebun.

"Multumesc, multumesc." V a râs scurt, „Așa că m-am gândit la știința tuturor". spuse el după ce se adunase.

Aria ridică din sprâncene: „Știința? Este aceasta chiar știință? Aceasta este magie științifico-fantastică directă". spuse ea, pe jumătate în glumă.

„Ei bine, da, dar dacă toate experimentele noastre cu capsula timpului și vopseaua au funcționat, înseamnă că eu exist în așa-numita „linie temporală" a ta și sunt undeva în lumea ta, existând ca un biet bătrân." V a început.

"Continua." Aria era intrigată.

„Asta ar trebui să însemne că înainte de primul nostru apel telefonic, nu am știut încă că exiști, dar după ce am început să vorbim, cred că am început să modificăm amintirile mele în timpul vostru și să adăugăm evenimente pe care le creem."

— Deci, începu Aria, de ce nu m-a vizitat încă bătrânul dumneavoastră?

„După cum am spus, aș putea să fiu mort, sau să fac Alzheimer, sau pur și simplu să refuz să te văd dintr-un motiv pe care nu-l cunosc încă". V a sugerat.

— Atunci de ce nu mă lași să te caut pe internet? întrebă fata.

V știa despre internet, deoarece Aria a petrecut ore întregi încercând să-i explice conceptul.

„Doar," s-a zbătut V, „nu știu. Cred că îmi place ideea că vorbim ca și cum toată această diferență de 50 de ani nu ar exista. E ciudat să cred că acum sunt un bătrân. pe vremea ta și că suntem atât de departe unul de celălalt. Dacă afli despre mine bătrân, doar dovedește că această prietenie nu va fi niciodată una normală." V făcuse tot posibilul să explice.

— Înțeleg și simt la fel. spuse Aria încet.

"Mulțumesc. De asemenea, mulțumesc că ți-ai respectat promisiunea."

— Desigur, oricând. Aria a zâmbit și s-a uitat la ceas: "Ar trebui să dorm. E târziu și am o întâlnire cu niște colegi mâine dimineața devreme.

"Distrează-te." V spune: „Noapte bună, număr greșit".

— Noapte bună, bătrâne. a glumit Aria.

"Nu sunt nici măcar..."

"-Bătrân încă, da, da. Somn ușor, V." termină Aria.