Aurora

2. Brize de Rai

VICTORIA BLACK

Sâmbătă, 30 iunie 2018, Great Falls, Montana

— Mâine se fac 13 ani de când a murit mama, spun eu, cu privirea fixată pe tabloul din capătul camerei crem.

— Știu.

Tăcerea se lasă între noi, frecându-mi încheietura mâinii stângi. Ochii mei încă sunt fixați pe imaginea înrămată care reprezenta doi copii care se fugăreau cu o oaie pe un câmp plin de flori.

O imagine pe care mi-aș fi dorit să o fi trăit în anii copilăriei. Acum, la 20 de ani, este mult prea târziu pentru jocurile inocenței.

Este timpul adevăratului joc. Cel al vieții.

— Cum te-ai simțit atunci când ai făcut-o? mă întreabă ea, ridicând ochii către femeia blondă.

— Ce să fac?

Neg.

Neg absolut orice.

Neg că exist.

Neg că sunt pe o canapea din piele neagră, mâncând struguri albi în timp ce desenez pe o foaie linii absurde care ar trebui să însemne ceea ce simt acum.

— Când ai încercat să te sinucizi, Victoria.

Și atunci m-am trezit la realitate.

Doamna Sandra Jenkins ia încă o boabă de strugure din bobul de cristal și îl duce la gură, mestecându-l lacom. Ca să scoți de la un adult cu o minte de adolescent adevăruri dure, până și pentru un psiholog cu ani de experiență poate fi destul de greu.

— Nu am simțit nimic, răspund eu sec.

Mai iau o boabă din fruct, uitându-mă în ochii ei albaștri perfecți în timp ce o mestec. Stresul creștea împreună cu anxietatea, începând să bat din piciorul stâng și să iau mai multe boabe din bol.

— Serios?

— Mhm.

— Nu te-a durut?

Capcană.

— Ba da. Chiar foarte tare, dar atunci când am adormit, m-am simțit eliberată, cumva. Nu mai știam de durere fizică, dar nici pe cea psihică.

Subiect închis.

— Durerea psihică a fost cea care te-a împins să faci asta?

Subiect din nou deschis.

Îmi dau ochii peste cap, femeia începând să chicotească la gestul meu necumpătat. Nu au trecut nici 10 minute din această ședință iar ea începe să mă calce pe nervi.

— Da. Faptul că nu-mi mai aduc aminte mai nimic din cea mai frumoasă perioadă a copilăriei mele, sau simplul fapt că mama nu mai este aici ca să-mi fie stâlpul meu, mă opresc, ea făcându-mi semn să continui. Nici nu-mi mai aduc aminte cum mai arată mama. Fratele și tatăl meu îmi interzic să mă uit la poze cu ea sau cu celelalte persoane de dinainte de incident. Cred că asta a fost principala cauză a actului meu de curaj, ca să pot să îi spun așa.

Îi fac cu ochiul doamnei psihiatru, iar ea începe să râdă zgomotos. Nu știu ce poate fi atât de amuzant la traumele unui copil care nu a primit ce a vrut sau ce a avut nevoie la timpul potrivit, ca să-i spun așa.

— Fratele tău mi-a spus că în ultima vreme veneai abătută acasă, ori cu multe vânătăi, sau în stare de leșin. De ce? Citez : „Dimineață când am mers la spital ca să o văd, medicii mi-au spus că au auzit de la vecini cum că ar fi fost violată. Arăta deplorabil, din spusele lor; plină de sânge, ciufulită, cu cearcănele până în pământ. Într-adevăr, corpul său era plin de vânătăi, mai ales zona abdominală. Avea și patru tăieturi de cuțit destul de adânci. Nu știu cine ar fi putut să i le facă. Nu mă lasă să le văd sau să o ajut cu ele. Nu vrea să-mi spună ce s-a întâmplat." De ce nu vrei să îi spui fratelui tău asta?