Aurora

3. Radical

VICTORIA BLACK

Joi, 26 iulie 2018

Sunt acasă.

Razele soarelui se ivesc asupra ochilor mei, provocând o senzație de neliniște. Sunt nevoită să îi deschid și să privesc drept către sursa de lumină, observând cum păsările stau pe crengile teiului care a ajuns să-și înalțe crengile până la camera mea.

Mirosul lui este combinat cu aroma de vanilie care prevestește că fratele meu a venit acasă. A fost în tură de noapte după spusele lui de aseară, și mă mir cum mai are putere să mai facă micul dejun.

Clătitele lui mereu se îmbină armonios cu vanilia, și chiar este cel mai gustos desert pe care le-am gustat în viața mea. Iubesc să mă trezesc cu cineva prin preajmă, chiar dacă poate fi destul de târzie ora la care eu pot să-mi revin complet din tranșa mea.

Mai mereu am urât singurătatea. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu singură, atât din punct de vedere romantic, cât și familial. De fiecare dată când m-am lovit de ea, am intrat în ceea ce multă lume ar spune că ar fi depresie.

Uneori consider că mi-ar fi fost benefică solitudinea, mai ales în contextul fostei mele relații. Doar că, nu prea știu să o îmbrățișez, și nici nu o să știu cum să o fac de acum încolo, întrucât Robert alege să stea cu mine. Nu mai riscă.

Mă întorc cu fața spre tavan, numărând steluțele verzi fosforescente pe care le-am lipit după ce am ieșit din spital pentru a mă ajuta să adorm mai bine. Mereu aveam probleme cu insomnia, și ele m-au ajutat destul de mult, chiar dacă pare mai mult copilăros. Pe lângă asta, a fost și sfatul medicului. A devenit chiar un obicei să mă uit la stele și să le număr, chiar dacă pe mine nu mă pasionează chiar aproape deloc astrologia.

Motivația de a mă da jos din pat vine odată cu strigătul lui Robert din bucătărie, semn că ar trebui să mănânc. Mă uit pe noptiera mea la pastilele pe care trebuie să le iau în fiecare zi, dându-mi ochii peste cap. Nu mai voiam să le iau, mă săturaserăm complet de ele.

Trag rochia de noapte pe mine, rezemându-mă de șifoniera veche din camera mea atunci când simt o amețeală ce îmi traversează corpul. Cred că ar fi o idee mai bună să îmi iau pastilele.

Le sparg în pumn, dându-le pe gât cu o gură de apă, parcă auzindu-i vocea lui Robert în mintea mea dacă ar fi aflat că am vrut să nu le iau.

De când am ieșit din spital, a devenit mult mai grijuliu cu mine. Nu trece zi în care masa să nu fie luată împreună, sau săptămână în care să nu ieșim la plimbare cu câinele nostru.

Dar, cel mai dureros mi se pare că a trebuit ca acel eveniment să se întâmple ca el să-și dea seama cât de importantă sunt și câtă nevoie am de el. Nu pot să neg că nu-mi place atenția pe care mi-o oferă de mai bine de trei săptămâni. Pentru prima dată în 2 ani am simțit că am un frate mai mare cu adevărat, nu un papă-lapte care nu este în stare să își facă o viață.

Pășesc greu către ieșirea din camera mea, observându-l pe fratele meu în bucătăria minusculă cu un șorț caraghios cu pinguini, și cu o paletă cu care întoarce clătitele. Zâmbesc cu colțul gurii, luând un pahar de apă de la chiuvetă, atrăgându-i atenția lui Robert că sunt aici, chiar dacă sunt sigură că a făcut-o deja.

— Cât e ceasul? îl întreb buimacă, vocea mea fiind răgușită.

Robert indică cu degetul arătător la ceasul vechi din perete, uitându-mă printre pleoape la el. Arcele lui se învârt încontinuu, văzând că este ora 12:37. Se pare că am dormit ceva în seara aceasta.