Aurora

16. Negustor de Moarte

VICTORIA BLACK

Sâmbătă, 20 octombrie 2018

Nu înțeleg ce anomalie vrea să-mi zică Helena, așa că doar o privesc confuz. Rânjetul ei diabolic mă face să mă simt în mare pericol, chiar dacă eram doar noi două pe acest coridor care pare să nu mai aibă o ușă de scăpare.

— Ești nebună, spun fără scrupule, ea întorcându-și privirea către mine. Deranjul se simte din expresia ei facială care, dacă nu am fi în această situație, aș devora-o.

— Mia a avut grijă să-și lase urmașul potrivit. La fel de scorpie și la fel de fatală, dar mai fricoasă decât un cățel aflat la ananghie.

Împietresc.

Simt că toată lumea de aici știe de mine și de familia mea mai multe decât mine. Arunc o privire la ținuta mea din nou, și atunci mă lovește o imagine pe care nu credeam că o să o mai văd.

Un deja-vu pe care nu voiam niciodată să-l am, sperietura fiind atât de mare încât nu mai știu cum să mă controlez. O femeie de aceeași înălțime cu mine, îmbrăcată în aceeași rochie și cu niște pantofi stiletto negri se îndrepta spre mine cu un mers atât de puternic încât orice om s-ar fi speriat de ea.

Asta are să fie de la PCP.

Am halucinații.

Părul negru ca de abanos îi cădea pe umeri în valuri, fața ei apărând doar pentru câteva secunde în mintea mea. Imaginea părea mai mult decât reală, dar știam că este doar în imaginația mea. Trăsăturile specifice unei femei din America Latină erau scoase în evidență, conturând astfel portretul meu.

În fața mea era o femeie cu chipul meu, dar cu corpul mamei mele. Umeri lați, talie mică și bustul mic. Îmi scutur capul inconștient, revenind cu picioarele pe pământ, dar cu gândul la acea femeie.

Helena se uita la mine și chicotea, parcă fiind conștientă de deja-vu-ul meu. Nu mi-am dorit asta, dar atâta timp cât este în stânga mea ca o profesoară, este inevitabil.

— Femeile în lumea asta mereu au fost nedreptățite. Nu ai voie în Camera Neagră, tu nu poți să te lupți, să conduci o mașină de curse sau să negociezi cu poate cei mai periculoși oameni din Mafie. Prostii! spune ea, punându-și mâna pe umărul meu.

— Nu aveam nevoie de informația asta, îi reproșez cu un zâmbet mic pe buze, simțind cum furia îi apare.

— Cred că o să ai nevoie de ea, Victoria. Este doar începutul, îmi face cu ochiul, lăsându-se astfel liniștea între noi două.

Capătul culoarului se vedea într-un final, fiind un simplu perete cu un tablou imens plin de chipuri de bărbați. De la depărtare nu puteam să văd dacă existau femei, dar atunci când ajung în fața acestuia, văd doar patru chipuri femeiești fix în centru. Recunosc imediat porterul Helenei așezat fix lângă portretul hașurat al mamei, Mia Sanchez-Black, dar sub, spre mirarea mea, era porterul unei femei cu piele măslinie, Marina Rodriguez, și fix lângă - chipul meu.

Poza asta era de pe vremea când abia împlinisem 18 ani, cu părul negru asemenea ca al mamei mele din fotografia din diagonală. Asta a fost o fotografie făcută de către fratele meu când își cumpărase un fundal negru pentru poze, fiind a doua lui pasiune după mașini, așa că m-a rugat să îi fiu model.

A avut noroc că era majoratul meu și am vrut să rămân cu niște poze care să îmi aducă aminte perfect de acea perioadă, dar niciodată nu m-am gândit că una dintre ele poate ajunge pe un colaj cu poate cei mai periculoși oameni din întreaga SUA.