Aurora

11. Banca Prieteniei Noastre

VICTORIA BLACK

Miercuri, 17 octombrie 2018

Ceasul din sala de clasă ticăia în sincron cu respirația mea accelerată. Cursul de pedagogie era pe cale să se termine, la fel ca și răbdarea mea de a mai sta și de a asculta explicațiile fără rost ale profesoarei.

Bat cu pixul în bancă, uitându-mă oriunde în sală, numai la tablă nu. Somnul mă lua mai ceva ca foamea. Cert este că nu am apucat să mănânc mai nimic în dimineața aceasta. Am plecat de acasă fără ca măcar să mă uit în oglindă, și cel mai grav, fără ca măcar să-mi iau pastilele.

Nu știu dacă Robert a observat asta, dar dacă da, nu o să am liniște în seara aceasta.

— Ne vedem ora următoare! spune într-un final doamna Wills, trezindu-mă din hipnoza mea de mai devreme.

Ies din încăpere cu zâmbetul pe buze, cu gândul că trebuie să mă întâlnesc cu Rue și Barbara. Sau cel puțin, așa cred eu. Nu am dat de blondă toată ziua. Mă așteptam ca să dau de ea măcar la telefon, dar atunci când am văzut că ba îmi respinge apelurile, ba că își închide telefonul, am renunțat la inițiativa mea de bun samaritean.

Doar Barbara mi-a răspuns și zis că o să ne vedem în pauza aceasta în fața sălii de sport, ca de obicei. Părea cam nesigură pe ea, sau mai bine zis zbuciumată din cauza orelor. Cert este că se cunoștea din vocea ei oboseala, deci presupun că nu a avut o noapte plăcută. Oricum, ea este exemplul acela de fată care chiar învață, sau mai bine zis, tocilară.

Tocurile scurte ale ghetelor mele făceau un zgomot enervant atunci când coboram scările clădirii imense, atrăgând atenția tuturor, dar nu la fel de tare ca atunci când numele meu este strigat de după porțile campusului.

— Bună, Victoria! Mă vezi? țipă bărbatul, sau băiatul.

Sper că glumești!

Îl vedeam atât de clar, chiar dacă nu voiam.

Obrajii îmi roșesc

Alec îmi făcea cu mâna de după gratii, zâmbind de parcă ar fi fost cel mai bun prieten al meu. Stătea rezemat de mașina sa albastră, același Maserati de acum câteva zile, îmbrăcat fix la fel.

Acest gest l-a făcut și ieri, la aceeași oră, doar că am fost amândoi în aceeași incintă. Am trecut de el fără să-l bag în seamă și am mers direct la Rue și Barbara, dar privirea cu care l-am lăsat a fost una delicioasă.

Îmi dau părul pe spate, pufnind nervoasă atunci când el îmi face semn să vin către el. Mă fac că nu-l văd, pornindu-mă către locul de întâlnire cu Barbara nervoasă, trecând prin mulțimea de oameni de parcă ar fi fost niște pioni oarecare.

Unii oameni își permit mult prea multe într-un timp mult prea scurt. Nu am schimbat nici măcar două vorbe cu brunetul-musulman, dar ceea ce știu sigur este că nici nu vreau mai mult după evenimentele de ieri și de azi. Este clasicul bărbat obsedat după o fată care ar face orice ca să îi atragă atenția, chiar dacă știe că nu o să fie a lui niciodată.

Ajung în fața sălii de sport, locul fiind aproape pustiit. Nici urmă de Barbara sau de un om care să-mi prevestească sosirea roșcatei sau care să-mi confirme că această zonă este mai mult decât sigură.

Mă așez pe banca din lemn putrezit, ciulindu-mi urechile atunci când aud două voci masculine din spatele clădirii albastre, cuvântul cheie sărindu-mi imediat: droguri. Mintea mea curioasă ar spune să merg să văd ce se întâmplă cu adevărat între cei doi, dar promisiunea pe care i-am făcut-o lui Robert îmi țipă în ureche să nu o fac.