Frumoasa și bestia

Capitolul VI

Nivelul mării creştea rapid. Harriet văzu valurile lovind lacome nisipul în timp ce înainta cu greu pe cărare. Se mişca nesigur, căci Crane îşi ţinea o mână strânsă pe braţul ei şi o împungea cu lama cuţitului în ceafă.

Când ajunseră la baza potecii, Harriet aruncă o privite spre capătul plajei, rugându-se ca Gideon sau Dobbs să se întoarcă şi să vadă ce se întâmpla în spatele lor. De-abia mai putea desluşi siluetele lor tot mai îndepărtate în lumina nestatornică a lunii.

- Nu uita, să nu scoţi un cuvânt. Crane o prinse iarăşi de gât când ajunseră la plajă. Nu am doar un cuţit. Am şi un pistol în buzunar. Dacă scapi de cuţit, te alegi cu un glonţ. Ţi-o jur.

- Dacă tragi cu pistolul, ceilalţi te vor auzi negreşit, îl avertiză Harriet tremurând de frică.

- Poate. Sau poate că nu. Valurile devin tot mai zgomotoase. Nu mă pune la încercare, domnişoară Pomeroy. Dă-i bătaie, grăbeşte-te.

Brusc, Harriet îşi dădu seama că nu era singura care tremura de frică. Crane era şi el agitat. Simţea mici zvâcniri în braţul lui în locurile unde îi atingea gâtul. Şi simţea mirosul fricii amplificându-se în el.

Duhnea. Şi nu doar problema timpului stârnea neliniştea intendentului, constată ea. Simţi că se chinuia să înfrângă şi teroarea pe care i-o trezeau peşterile. Nu era o teamă ieşită din comun. După cum îi explicase lui Gideon, mulţi oameni refuzau să intre în grote.

Coborî privirea şi văzu că spuma mării se lovea deja de botinele ei, ceea ce îi dădu o idee:

- Nu mai ai timp, domnule Crane. Vei rămâne prins în peşteri. Dacă nu te îneci, vei ajunge să-ţi petreci noaptea în cea mai întunecată cavernă. Felinarul dumitale nu va rămâne aprins prea mult timp. Imaginează-ţi bezna apăsătoare, zdrobitoare, domnule Crane. Ar fi ca
iadul însuşi.

- Ţine-ţi naibii gura, şuieră bărbatul.

- Autorităţile nu vor avea altceva de făcut decât să aştepte până dimineaţă, când se va retrage marea. Vei alerga direct în braţele lor. Asta, desigur, dacă nu cumva te rătăceşti în peşteri. E întotdeauna o posibilitate. Unii oameni au dispărut pentru totdeauna în aceste caverne, domnule Crane. Gândeşte-te doar cum te-ai simţi să rămâi prizonier în întuneric.

- Pot să intru şi să ies din grotă în zece minute. Am o hartă. Mişcă-te, femeie.
Harriet auzi tensiunea tot mai pronunţată din vocea lui. Crane era foarte speriat. Ştia la fel de bine ca ea că nu mai avea decât foarte puţin timp la dispoziţie. Tocmai această teamă a lui tot mai puternică îi putea oferi o oportunitate. Harriet încercă să gândească rapid.
Urma să fie întuneric beznă în caverna de la intrare.

Crane trebuia să se oprească pentru a aprinde un felinar. Avea să fie speriat, cu degete tremurătoare. Nu avea să poată ţine cuţitul la gâtul ei în timpul acesta. Dacă se mişca destul de iute, putea ajunge pe coridorul din celălalt capăt al peşterii înainte ca el să apuce să-şi scoată pistolul din buzunar şi să tragă. Aruncă din nou o privire pe plaja învăluită în întuneric şi fu cuprinsă de o disperare profundă. Gideon şi ceilalţi erau foarte departe acum şi se îndepărtau tot  mai mult cu fiecare clipă.

Dacă ţipa foarte tare, poate că Gideon ar fi auzit-o totuşi peste zgomotul valurilor înspumate ce se înteţeau, dar Harriet nu era sigură că şi-ar fi dat seama ce se petrecea. Trebuia să se descurce singură pentru a se salva. Harriet trecu la fapte exact când Crane o împinse peste pragul intrării în peşteră.

- Se pare că n-o să am nevoie de tine ca ostatică până la urmă, domnişoară Pomeroy. Au plecat de mult. Aş putea la fel de bine să mă descotorosesc de dumneata acum. Hristoase, dar ce întuneric este aici. Cum l-au suportat?