Frumoasa și bestia

Capitolul IX

Gideon nu frecventa cluburile în maniera în care o făceau majoritatea gentlemenilor. Pentru el acestea nu reprezentau un refugiu sau o altă casă în afară de cea adevărată. Conştiinţa faptului că, din clipa în care intra pe uşă, se redeşteptau imediat poveşti vechi de şase ani despre fecioare siluite, sinucidere şi o moarte misterioasă nu avea darul de a-l face să aprecieze viaţa la club.

Nu că cineva i-ar fi dat vreodată satisfacţia de a-l confrunta pe faţă cu acuzaţiile. Era considerat mult prea periculos pentru o astfel de abordare. Unii încă îşi mai aminteau duelul cu spade de pe urma căruia se alesese cu cicatricea care-i sluţea acum trăsăturile.

Evenimentul se petrecuse cu mai bine de zece ani în urmă, dar martorii încă se mai grăbeau să povestească oricui era interesat că St. Justin aproape îşi omorase adversarul, pe Bryce Morland.

Motland, subliniau acei martori, fusese prietenul lui St. Justin din copilărie, iar duelul nu fusese decât o înfruntare sportivă între două tinere vlăstare de viţă nobilă. Nu fusese gândit ca o provocare reală.

Doar naiba ştia ce ar fi fost în stare să facă St. Justin într-un duel adevărat. Cu siguranţă nu ar fi şovăit să-şi ucidă adversarul.

Gideon îşi amintea el însuşi foarte limpede acel duel. Nu sângele ce picura din rana larg deschisă de pe faţa lui, nici durerea sau prezenţa martorilor nu-l opriseră în ultimul moment, când îşi revenise şi reuşise să-şi dezarmeze adversarul, ci strigătul de îndurare al lui Morland.

Încă îi mai auzea cuvintele:

- Pentru numele lui Dumnezeu, omule, a fost un accident.

În fierbinţeala înfruntării sportive ce se transformase într-un duel pe viaţă şi pe moarte, Gideon nu fusese deloc convins că împunsătura de spadă care îi distrusese faţa chiar fusese un, accident. Dar toţi ceilalţi erau siguri de acest lucru. În fond, de ce ar fi vrut Morland să-l ucidă? Nu avea nici un motiv.

În cele din urmă, răul fusese făcut, Morland implorase îndurare, iar Gideon descoperise că nu putea ucide un om cu sânge-rece. Îndepărtase vârful spadei de gâtul adversarului şi din toate piepturile răsunase la unison un oftat de uşurare.

Trei ani mai târziu, când povestea siluirii şi sinuciderii lui Deirdre făcuse ocolul Londrei, istoria duelului fusese readusă la viaţă şi privită într-o lumină întunecată.

Totodată, lumea readusese în discuţie detaliile morţii lui Randal şi pusese întrebări. Dar întrebările erau întotdeauna rostite pe la spatele lui.

Gideon trecea pe la cluburile din care făcea parte, atunci când se afla la Londra, dintr-un singur motiv. Erau o sursă excelentă de informaţii, iar el avea nevoie de răspunsuri la câteva întrebări înainte de a-i face o vizită lui Harriet.

În prima lui seară în capitală, intră cu pas alert pe uşa unuia dintre cele mai exclusiviste cluburi de pe St. James Street. Nu fu surprins să observe valul de interes şi curiozitate ce se stârni în salonul principal când membrii îşi dădură seama cine sosise. Aşa era întotdeauna.

Salutându-i rece din cap pe câţiva gentlemeni mai în vârstă, prieteni de-ai tatălui său, Gideon se aşeză lângă foc. Ceru o sticlă de vin alb de Rin şi luă un ziar. Nu dură prea mult până să fie abordat.

- Ei, a trecut ceva vreme de când nu te-am mai văzut pe aici, St. Justin. Umblă zvonul cum că te-ai logodit. E adevărat?

Gideon ridică privirea din ziar. ÎI recunoscu pe gentlemanul corpolent şi pleşuv ca fiind Lord Fry, un baron cu moşii în Hampshire. Fry era una dintre cunoştinţele vechi ale tatălui său, din perioada când contele fusese colecţionar de fosile.