Frumoasa și bestia

Capitolul XX

Harriet ridică felinarul şi studie caverna cu atenţie.

Spre marea ei uşurare, nu văzu semne că s-ar fi lucrat acolo cu un ciocan şi o daltă. Fosilele, dacă existau, erau încă la adăpost, ascunse în piatră.

Bucuroasă, atârnă felinarul pe pironul bătut în perete şi deschise sacul de unelte. Era într-o dispoziţie excelentă în dimineaţa aceea şi ştia că acest lucru se datora faptului că ea şi Gideon se înţelegeau de minune în ultima vreme.

Noaptea trecută se simţise mai aproape de el ca niciodată.

Pasiunea lui se împletise cu o emoţie ce depăşea neîndoielnic bunătate. Nu ştia dacă şi Gideon era conştient de acest lucru, dar gândul îi încălzea inima.

În dimineaţa aceea se trezise convinsă că Gideon avea să poată iubi din nou. Această certitudine o umpluse cu atâta fericire şi energie, încât se grăbise să meargă în peşteră de îndată ce îşi dăduse seama că era perioadă să nu fie reflux.

Cu ciocanul şi dalta în mână, se apropie de locul unde găsise dintele masiv de reptilă. Avea să înceapă de acolo, decise ea, sperând că se conservaseră şi fragmente din maxilar. Ar fi fost excelent să poată reconstitui o secţiune mai mare a fălcii. Fixă dalta pe piatră şi începu să cioplească.

Poate că sunetul constant făcut de metalul ce lovea în rocă fu cel care o împiedică să-l audă pe bărbatul ce se apropia din pasaj. Sau poate se concentra atât de tare, încât pur şi simplu nu mai băgă de seamă bocănitul înfundat al cizmelor.

Poate că, pur şi simplu, era mult prea obişnuită să se gândească la acele peşteri ca fiind domeniul ei personal.

Oricare ar fi fost motivul, când vocea tunătoare a lui Clive Rushton răsună de la intrarea în cavernă, Harriet îşi scăpă dalta cu un ţipăt de surpriză.

- Nu credeam că o să-ţi ia mult să te întorci în aceste peşteri, afirmă el cu o satisfacţie rece. Eu ţi-am trimis biletul, desigur, nu doamna Stone. Ea s-a dus să-şi viziteze sora. Foarte convenabil.

- Dumnezeule, m-aţi speriat, domnule! Harriet se răsuci pe călcâie în clipa în care dalta îi căzu pe podeaua de piatră.

- Ştiam că te-ai fi întors în mare grabă dacă ai fi crezut că preţioasele tale fosile erau în pericol. Nimic nu se compară cu entuziasmul avid al unui colecţionar adevărat. L-am simţit şi eu cândva.

Degetele lui Harriet se încleştară în jurul ciocanului când îşi dădu seama că Rushton avea în mână un pistol cu ţeava îndreptată spre ea.

- Domnule reverend Rushton! Nu înţeleg. V-aţi pierdut minţile? Ce-i cu povestea asta?

- E o poveste foarte lungă, Lady St. Justin. Despre trecut, prezent şi viitor. În ochii lui Rushton ardea un foc teribil. O privi ca şi cum s-ar fi pregătit să-i aleagă un loc în iad. Adică, despre trecutul meu, prezentul tău şi viitorul meu. Fiindcă tu, draga mea, nu mai ai viitor.

- Lăsaţi jos pistolul imediat. Chiar sunteţi nebun!

- Unii aşa ar spune, probabil. Dar ei nu înţeleg.

- Ce anume să înţeleagă?

Harriet se forţă să-şi păstreze vocea calmă. Intuiţia îi sugera că avea o şansă de scăpare numai dacă îl încuraja să-i vorbească. Nu ştia la ce ar fi fost bun timpul pe care l-ar fi câştigat astfel, dar poate că avea să se întâmple un miracol.

- Ei nu înţeleg câte eforturi am făcut ca să mă asigur că frumoasa mea Deirdre avea să se mărite cu St. Justin, spuse Rushton, pe un ton din care răzbătea furia. A trebuit să-l sacrific pe primul născut al lui Hardcastle.