Frumoasa și bestia

Capitolul VII

Gideon se ridică în cursul nopţii ca să aprindă cel de-al doilea felinar, însă Harriet nu se clinti. Se întoarse în patul lor improvizat, o trase din nou lângă el şi adormi.

Când se trezi a doua oară, ştiu că se iviseră zorile, în cavernă nu avea cum să deosebească noaptea de zi, dar simţurile îi spuneau că era dimineaţă. Dimineaţă şi momentul judecăţii.

Ştiuse ce urma să se întâmple încă din clipa în care îl surprinsese pe Crane fugind de la intrarea în peşteră şi intuise că Harriet încă se mai afla înăuntru. Chiar în timp ce îşi croia drum prin valurile tot mai înalte, fusese conştient că nu avea timp s-o găsească şi s-o ajute să iasă înainte ca peştera xexterioară să fie inundată.

Ceea ce însemna că trebuia să-şi petreacă noaptea împreună. Însemna că reputaţia ei era definitiv compromisă, iar el nu putea face nimic pentru a împiedica dezastrul. Cu toate acestea, nu intenţionase să complice problema făcând dragoste cu Harriet.

Dar din clipa în care îi zâmbise, din clipa în care îl căutase şi se deschisese de bunăvoie în faţa lui, toate intenţiile lui onorabile dispăruseră ca prin minune. A face dragoste cu Harriet devenise la fel de inevitabil ca sosirea zorilor.

Gideon se întinse, tresărind când îşi puse în mişcare muşchii ce înţepeniseră peste noapte din cauza podelei tari de piatră. O simţi pe Harriet foindu-se lângă el, cuibărindu-se mai aproape, căutând cu ochii închişi căldura lui.

O privi zâmbind. Era ghemuită confortabil în semicercul format de braţul lui, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc loc din lume în care s-ar fi putut afla. Faţa îi era pe jumătate ascunsă de părul cârlionţat. Gideon atins masa castanie de bucle cu degete curioase şi o găsi uluitor de moale. închise mâna peste o şuviţă groasă, o strânse, apoi o eliberă.

Ca şi cum ar fi fost însufleţită, şuviţa de păr reveni imediat la forma ei firească în clipa în care îşi relaxă degetele. Părul lui Harriet era exact ca restul persoanei ei, decise Gideon: fin şi parfumat, şi plin de vitalitate graţioasă.

Noaptea trecută se pierduse în această femeie. Noaptea trecută descoperise măsura propriei lui dorinţe faţă de ea. Noaptea trecută, ea îi spusese - nu, îi arătase - că îl dorea. I se oferise cu un abandon sălbatic şi inocent care era infinit mai valoros decât grămada de obiecte preţioase ce zăcea pe podeaua peşterii.

Se dăruise Bestiei de la Blackthome Hali, în ciuda feţei lui schimonosite de cicatrice şi a trecutului lui la fel de schimonosit.

Corpul lui începu să se tensioneze când amintirile fierbinţi reveniră. Îşi mişcă piciorul peste pulpa dezgolită a lui Harriet şi îşi strecură mâna peste rotunjimea generoasă a feselor ei. Şi-ar fi dorit mai mult decât orice ca aceste momente de magie să nu se mai sfârşească.

Nu i se mai întâmplase niciodată, în toată viaţa lui, să-i fie teamă să înfrunte realitatea, dar în dimineaţa aceea şi-ar fi vândut sufletul în schimbul unei baghete fermecate. Ar fi fluturat-o peste peşteră şi ar fi transformat-o într-o lume în care el şi Harriet să poată rămâne pentru totdeauna.

Harriet ridică genele, clipind ca să se dezmeticească. Timp de câteva secunde îl privi cu o moleşeală visătoare, apoi înţelegerea îi limpezi ochii turcoaz.

- Doamne, exclamă ea, ridicându-se brusc în capul oaselor. Cât e ora?

- E dimineaţă, cred. Gideon o privi trăgându-şi ruşinată pelerina în jurul ei. Îşi dădu seama că îi evita privirea. Văzu culoarea urcându-i în obraji. Linişteşte-te, Harriet.

- Familia mea va fi teribil de îngrijorată.

- Fără îndoială.

-Trebuie să ieşim de aici ca să le dau de ştire că sunt bine şi în siguranţă.