Skull

29. Distruge-mă dacă de asta e nevoie!

     29. Distruge-mă dacă de asta e nevoie.

     Oglinzi.

     Mici. Mari. În toate formele.

     Pe podea. Pe tavan. Pe pereți. Nimic altceva. Un labirint de oglinzi și în toate văd reflecția mea. Lumina difuză se schimbă la câteva secunde și alternează între roșu, alb, galben, albastru și violet. Tremur și nu de frică. Din cauza adrenalinei și a necunoscutului. O văd în ochii mei albaștri care ies în evidență din cauza măștii mele negre. O văd în felul în care rochia îmi coboară pe sâni, apoi pe talie, curgând pe fund și coapse, lăsând la iveală picioarele brozante și terminâmdu-se cu sandalele cu toc înalt. Privirea îmi fuge asupra tatuajului de pe coapsă care pare și mai atractiv din cauza crăpăturii indecente pe care o are rochia. E o rochie pe care am ales-o fără ca Skull să o vadă. E făcută aproape în totalitate din dantelă, excepție făcând părțile intime. Șuvițele mele blonde strălucesc fiind perfect drepte. Mă aplec și mă descalț, lăsând sandalele lângă ușă. Sunt prada lui, dar asta nu înseamnă că nu am învățat cum decurge vânătoarea. Mă îndrept de spate și mă avânt în labirint, inima bătându-mi nebunesc de intens. Sentimentul care mă încearcă e asemănător cu frica, dar știu că nu e vorba de frică în realitate. E vorba de necunoscut și cum asta mă incintă mult prea tare. E vorba de depravarea pe care mi-o promite acest loc și de cum vreau asta cu disperare. Normală? Nu o să mai pot fii niciodată normală. Nu când tânjesc după depravarea pe care doar el mi-o poate oferi.

     — Ți-a plăcut să mă vezi cum ard?

     Ah, doamne. Vocea lui se aude din toate părțile și fiorii îmi apucă pântecul. Îmi plasez palma pe oglindă și o mângâi în timp ce pășesc ca o felină prin labirint. Mi-am văzut reflecția în această viață de mult prea multe ori ca să pot da un număr exact, dar niciuna dintre acele oglinzi nu mi-a arătat ce văd acum. Iar acum mă văd exact așa cum sunt cu adevărat. Delicios de întunecată. Devastator de păcătoasă. Sălbatic de depravată. Toate astea strălucesc cu putere în ochii mei și pentru prima dată în viață nu îmi mai este rușine că asta sunt cu adevărat. Pentru prima dată în viață iubesc ce se ascunde sub pielea mea.

     — O să te marchez atât de tare în noaptea asta, Naja, încât atunci când zorii mă vor găsi adânc îngropat în tine, îți vei aminti că doar eu sunt cel pe care îl vrei.

     Nici măcar nu mă atinge și simt că nu mai pot respira. Doar îi aud vocea păcătoasă și deja îmi tremură carnea pe mine din cauza incitării. Ar fi mai fi ceva de marcat? Nu, dar el nu trebuie să știe asta. Îi aparțin deja de mult prea mult timp. Ar trebui să fug de aici. Să nu mă las furată de cât de mult vreau să îl simt. Dar mai pot? Nu mai sunt în stare să îmi interzic asta. Dependența de el e mult mai puternică acum când nu mai am drogurile ca scut. În adâncul meu știam că atunci când plângeam în acele nopți când mă trezeam din coșmarurile cu el, o făceam din cauză că nu-l aveam cu mine. Da, sunt chiar atât de stricată iremediabil. Plângeam că nu-l puteam simți în fiecare noapte. Plângeam pentru că îmi era prea dor de el. Plângeam pentru că mă alungase și nu mă vruse cu adevărat. Simțeam toate astea și ura pentru el și ceilalți creștea cu fiecare lacrimă. Dar l-am vrut mereu. În fiecare noapte. În fiecare zi. În fiecare după-amiază. În fiecare seară. În fiecare dimineață. Mereu mi-am dorit să-l văd venind după mine și să vindece ce a ucis. Dar el nu a venit. Și eu am decis să rămân acolo unde m-a aruncat el și ceilalți. În întunericul nimicitor. Până ce am învățat cum să-i fac față.

     — Fugi, Naja!

     Seducător. Pasional. Devastator.

     Și fug. Fug simțind cum ard din cap până în picioare. În schimb îi aud pașii apropiindu-se de mine și nu am simțit niciodată atât de mult. Totul în mine se simte la intensitate maximă. Cotesc doar la stânga și pe lângă pașii lui atent calculați se mai aud doar chicotelile mele pline de entuziasm. Prădător și pradă. Regele și Regina. Și nici măcar nu îmi pasă că sunt prada lui. Ajung la capătul labirintului, dând iar de o ușă albă. O deschid și intru în fugă, picioarele mele goale scufundându-se în covorul moale. Mult prea moale. Rămân nemișcată. Singurul decor din camera aceasta e covorul de un alb perfect. Surâd. Albul mereu mi s-a părut păcătos. Aici nu găsesc oglinzi, aici întreaga cameră e o mare oglindă. Podeaua, tavanul și pereți. Din orice unghi îmi pot vedea reflecția. Deși luminile alternează ca în afară acestei camere păcătoase, îmi văd roșeața din obraji, ochii plini de viață, pielea bronzată și strălucitoare, felul în care tremur. Înaintez prin moliciunea covorului și îmi pun palmele pe oglinda masivă, închizându-mi ochii. Nu mai vreau să fug. Nu în noaptea asta. Îl simt dinainte să graviteze în jurul meu. Trupul lui ajunge în spatele meu, iar palma lui cade în părul meu la baza cefei și mă trage de el, până ce îmi aduce capul în poziția care vrea. Îmi conectez ochii cu ai lui și tremur. E sălbatic și însetat.